Lupta lui Minal. Drumul spre libertate al unei femei din cea mai oprimată castă din India: „Și dacă mă violează cineva, ce se întâmplă? Nu mai exist?”

Într-un centru budist din Marea Britanie am cunoscut o fată din India care făcea parte dintr-o castă inferioară, cea a daliților. Revolta ei împotriva nedreptăților pe care femeile din India trebuie să le suporte m-a convins că povestea lui Minal merită cunoscută, inclusiv de oamenii din România. Minal, fata din India care s-a revoltat împotriva

Într-un centru budist din Marea Britanie am cunoscut o fată din India care făcea parte dintr-o castă inferioară, cea a daliților. Revolta ei împotriva nedreptăților pe care femeile din India trebuie să le suporte m-a convins că povestea lui Minal merită cunoscută, inclusiv de oamenii din România.

Minal, fata din India care s-a revoltat împotriva castelorFoto: Arhiva personală a lui Minal

Minal mi-a fost colegă preț de patru luni, pe care le-am petrecut într-un centru de retreat din ruralul Angliei. Am ajuns acolo în același timp pentru a urma un curs de budism împreună cu alte șase femei din diferite colțuri de lume și am devenit prietene la cataramă din prima seară, când, conform preferințelor noastre comune pentru mersul la somn devreme și calorifere date cât mai tare, s-a decis că vom împărți aceeași cameră.

Și-a așezat frumos pe noptiera de la capul patului o carte a cărei copertă înfățișa bustul unui bărbat pe care Minal mi-l prezintă drept tatăl ei. Am fost suficient de inspirată încât să nu fac comentariul care-mi stătea pe limbă (Deci tatăl tău este scriitor…) pentru că la foarte scurt timp am înțeles că pe copertă era înfățișat B.R. Ambedkar, arhitectul Constituției Indiei și un simbol al luptei pentru anihilarea sistemului de caste, a cărui imagine o vedea tot timpul asociată cu cea a lui Buddha.

Lângă cartea cu pricina a așezat, înrămată, o fotografie cu ea meditând, explicându-mi „iar ea este cea mai bună prietenă a mea”. Aveam să înțeleg pe parcursul următoarele luni cu câtă convingere credea acest lucru, când dificultățile inerente vieții o găseau de fiecare dată mai puternică, mai iubitoare de sine și mai încrezătoare în forțele proprii.

Aceeași încredere de nestăvilit trebuie să o fi ajutat să termine o facultate, un master, să publice articole și să scrie poezii fără să fi folosit niciodată un laptop sau calculator, ci vizitând biblioteca și scriind tot ce avea nevoie să scrie, fie de mână, fie pe telefon.

Minal are 33 de ani și vine din Maharashtra, un stat indian situat în regiunea vestică a peninsulei, iar în 2008 a auzit întâia oară de B.R. Ambedkar. 2008 a fost și anul în care tatăl ei a murit și în care, în ciuda depresiei care i-a urmat, i-a oferit spațiul necesar pentru a-și afirma autoritatea în familia alcătuită acum doar din femei.

— Am suferit mult când a murit tata, eram foarte apropiați. Dintre cele cinci surori câte suntem, eu eram preferata lui. Dar, în paralel cu doliul pe care l-am simțit, am știut că tocmai devenisem liberă. Tata nu ar fi acceptat niciodată să am altă viață decât cea la care sunt condamnate majoritatea femeilor din India: casnică, purtătoare de copii și bună gospodină.

După moartea tatălui, liberă să studieze, i-a cerut mamei să aibă încredere în ea și să accepte că măritișul nu intră în planurile ei. La înmormântarea tatălui a avut prima ocazie să ridice vocea împotriva opresiunii femeilor. Pentru că are patru surori și niciun frate și pentru că tradițiile locului impun ca actul incinerării să fie înfăptuit de bărbați, comunitatea a propus ca unul dintre cumnați să ia asupra sa această responsabilitate.

— În acel moment m-am ridicat și am spus nu, suntem cinci surori, iar el este tatăl nostru. Noi ne ocupăm de incinerare.

Îmi spune râzând că toată familia l-a sunat pe verișorul lor, bărbatul cel mai îndeaproape înrudit, și i-au propus să ajute cu incinerarea tatălui, deși între tată și verișor nu existase aproape niciun contact.

A fost un moment foarte stânjenitor. La scurt timp, i-a cerut mamei să îi permită să participe la un retreat budist mix de cinci zile în statul Maharashtra. Nu i-a fost ușor să obțină acordul, conștientă că, atâta vreme cât a avut ambii părinți în viață, nu și-ar fi permis să-și imagineze măcar să lipsească de acasă o perioadă atât de lungă, singură, și mai ales pentru a merge într-un loc unde existau și bărbați.

— Am convins-o să mă lase să plec însoțită de cinci băieți. Doar eu și cinci băieți, îmi mărturisește râzând. Aveam 19 ani și a fost pentru prima dată când am văzut băieți și fete laolaltă: în jur de 600 de oameni care participau în acest număr enorm la retreat, discutând despre învățăturile lui Buddha.

Nu a uitat niciodată surprinderea care-a cuprins-o văzând pentru prima dată un astfel de mediu prietenos, în care cei 600 de tineri, indiferent de sex, interacționau, râdeau, purtau discuții serioase, își respectau opiniile unii altora, știau atât de multe despre dharma (învățăturile budiste) și despre B.R. Ambedkar.

A văzut tineri vorbind despre tot soiul de lucruri, despre viețile și aspirațiile lor. A primit, însă, și cereri în căsătorie în perioada petrecută acolo, câteva dintre cele 41 pe care a trebuit să le refuze până la 33 de ani pentru a se dedica ideologiei lui Ambedkar.

Tot acolo l-a cunoscut pe Sanju, singurul bărbat cu care a legat vreodată o prietenie.

Hinduismul și opresiunea impusă de sistemul de caste

Minal (stânga) împreună cu autoarea articolului. FOTO: Arhiva personală a lui Minal

Atunci a hotărât că într-o bună zi avea să stea în fața unei asemenea mulțimi, expunând dharma. La întoarcerea din retreat a început să devoreze literatură revoluționară, biografiile oamenilor care au luptat pentru egalitate în India. Deși sistemul de caste a fost oficial abolit în 1950, efectele celor 2000 de ani de ierarhii insurmontabile impuse încă de la naștere supraviețuiesc încă în mentalitatea indienilor.

Minal îmi explică sistemul de caste hindus care împarte populația Indiei în patru categorii oficiale care dictează stilul de viață, meseria și datoria față de societate și amplasarea geografică: brahmanii (preoții și învățătorii), kshatriyas (luptătorii și conducătorii), vaishyas (negustorii, comercianții și fermierii) și shudras (muncitorii).

În această ultimă categorie intră și daliții („cei oprimați) sau clasa inferioară. Mai târziu în istorie, acestea au fost împărțite în 3000 de caste și 25.000 de sub-caste.

Acest sistem rigid nu permite sub nicio formă transferul unei persoane într-o castă superioară, iar în cazul unor căsătorii între caste (rare, doar 5% din total, și condamnate de societate) cei din castele superioare coboară în categoria partenerilor.

Pentru că hinduismul crede în reîncarnare, în logica sistemului de caste, singura modalitate de evoluție în ierarhie este reîncarnarea în sânul unei caste superioare, reîncarnare care depinde de obediența față de limitele castei actuale.

Minal s-a născut în casta inferioră, cea a daliților, cunoscuți de-a lungul istoriei drept cei de neatins și care, de la adoptarea noii Constituții (1950) au fost denumiți Schedule (castă sau trib). În jur de 25% din populația Indiei aparține acestei caste, adică un sfert din cei peste 1,4 miliarde de oameni.

Deși au trecut 70 de ani de la abolirea oficială a castelor, daliților încă li se interzice să bea apă din fântânile destinate castelor superioare. Hinduismul ridică vaca la rang de animal sfânt și interzice complet uciderea acestui animal; în același timp, daliți pot fi uciși pentru păcate precum folosirea apei din fântânile publice sau, așa cum mărturisește o altă colegă indiană din casta schedule: Animalele pot bea apă din fântâni, noi nu.

Îmi povestește că cei din clasele de jos, practic nu au drepturi, iar dacă daliții sunt cea mai oprimată categorie, femeile dalite, în număr de 80 de milioane, sunt cele mai persecutate persoane din cadrul celei mai oprimate categorii, fiind constant victime ale abuzurilor sexuale.

În 2020, BBC publica un articol cu titlul „Femeile dalite sunt printre cele mai oprimate femei din lume”:

„Femeile dalit din zona rurală a Indiei sunt victime ale violenței sexuale de când lumea. În aceste regiuni, o mare parte din terenuri, resurse și putere socială rămân în mâinile castelor superioare și mijlocii.

În ciuda unei legi adoptate în 1989 pentru a preveni atrocitățile împotriva comunității, violența împotriva femeilor dalit nu a încetat niciodată, iar acestea continuă să fie hărțuite, abuzate, molestate, violate și ucise cu impunitate.”

— Dacă te gândești la femeile din categoria shudra, trebuie să înțelegi că, înainte de publicarea Constituției, bărbații din categoriile superioare le puteau face orice voiau. Istoric vorbind, le-au abuzat fără opreliște. Chiar dacă acest lucru nu mai este legal din 1950, continuă să se întâmple pentru că mentalitățile oamenilor nu s-au transformat suficient.

Despre retreatul singură și frica de abuz sexual

FOTO: Arhiva personală a lui Minal

Minal obișnuia să trăiască cu o frică viscerală de a fi victima unui abuz sexual. A hotărât, însă, să și-o înfrunte în perioada de început a pandemiei, când a avut ocazia să locuiască singură în căminul de fete al universității la care tocmai fusese admisă.

Pentru că șansa de a avea la dispoziție o locuință doar pentru ea nu avea să se mai arate în curând, cel mai bun prieten al ei, Sanju, i-a recomandat să profite de această oportunitate pentru a face un retreat solitar de două luni.

— Nu, îmi este mult prea frică, i-am răspuns. De ce îți este frică, m-a întrebat. Că cineva vine și mă violează. Și?, mi-a răspuns. Cum adică și? Nu, Minal, asta-i șansa ta să lucrezi cu frica asta. Orice s-ar întâmpla, la orice oră, mă suni și vin imediat.

În prima lună, niciunul dintre ei nu a dormit. Ea de frică, el așteptând să fie sunat. Nici căminul nu se afla în mijlocul unui oraș, ci izolat, într-o semi junglă, cu electricitatea care ceda adesea în sezonul ploios, soarele care apunea devreme, cu vântul care scotea zgomote din uși si ferestre și cu șerpi enormi care intrau în clădire după bunul plac.

— Nu îți imaginezi cum a fost prima lună! Mi-era frică încontinuu și nu puteam să dorm. Mă dureau și corpul și mintea. Meditam mult asupra zgomotelor care răsunau în mintea și în inima mea.

Vorbeam cu mine însămi și mă întrebam: Și dacă mă violează cineva, ce? Nu mai exist? De ce să nu mai exist? Vaginul meu nu reprezintă existența mea. Am reflectat mult la asta. Dacă cineva mă violează și mă omoară. Și dacă se întâmplă, nu-i vina mea.

Mi-am dat seama că mai mult decât orice îmi era frică de rușinea care ar fi urmat, indiferent dacă supraviețuiam sau nu, din pricina tuturor situațiilor în care am asistat la umilirea și acuzele victimei. De ce să-i fie rușine femeii? Abuzatorului trebuie să îi fie rușine.

Reflecțiile împărtășite de Minal asupra noțiunilor de onoare în situații de viol aruncă o lumină asupra mentalității patriarhale predominante din India și nu numai. Societatea pune adesea semnul egal între onoarea unei femei și castitatea ei, învinovățind-o pentru orice încălcare.

Adesea, de-a lungul lunilor petrecute împreună, am auzit-o pe Minal contestând în discursul ei această percepție arhaică, subliniind că onoarea unei femei nu rezidă în corpul și vaginul ei și că a fi victima unui viol nu pătează onoarea ei sau a comunității căreia îi aparține.

Sistemul de caste își are originea în Manusmriti, un soi de biblie hindusă, publicată cu cel puțin 1000 de ani înaintea de nașterea lui Isus. Istoricii susțin că, deși până în secolul 18 diferențele de caste erau mult mai flexibile, oamenii putând migra dintr-o castă în alta, coloniștii britanici au stabilit limite mult mai rigide între diferitele categorii cu scopul creării unei societăți mai simplu de guvernat.

De la hinduism la budism

Portretul lui B.R. Ambedkar, arhitectul Constituției Indiei. FOTO: NOAH SEELAM / AFP / Profimedia

Îmi spune, aproape rușinată, că înainte de a devenit budistă, ea, asemenea celorlalți hinduși, îl venera pe Brahman (dumnezeul hindu), dar cărți precum cele scrise de B.R. Ambedkar, pe care le-a descoperit-o la 19 ani, au inspirat-o enorm prin ideologia lor diferită și a făcut-o să realizeze:

Stai puțin, și eu sunt tot ființă umană. Dumnezeu este tot om. De ce să nu am voie să ating reprezentările sale când sunt la menstruație? De ce să venerez un Dumnezeu care nu îmi permite să exist ca femeie?

Pentru ea, conversia la budismul, în 2015, a însemnat eliberarea din oprimarea impusă de hinduism, atât de nivel de castă, cât și de gen. O eliberare la nivel de mentalitate și o înțelegere a valorii sale ca femeie.

— Mi-am dat seama că, fiind budistă, pot să fac orice vreau și să fiu oricine vreau. Altfel, rămân victima sistemului de caste și a patriarhiei acerbe din societate. Ca femeie budistă am fost, practic, eliberată din sclavie. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Buddha au fost: Fii propria ta lumină!

Înainte de moartea tatălui, acesta era singurul care lua hotărârile, dar după deces, în familie au rămas doar femei. Îmi povestește că în tradiția indiană, când vine vremea de măritiș, familiile potențialilor soți se vizitează, dar doar bărbații sunt cei care discută și iau decizia finală.

— După ce am devenit budistă, am depășit această discriminare. Când a fost vorba de alegerea unui soț pentru una dintre surorile ei, Minal a hotărât să cheme toate mătușile și surorile din familie pentru a decide împreună, asumându-și responsabilitatea pentru căsătoria surorii ei.

S-a lovit, desigur, de sprâncene ridicate a neîncredere; nu doar din cauza faptului că-i femeie, ci și pentru că, din pricina staturii mărunte, lasă adesea o falsă impresie de lipsă de putere. Nimic mai departe de adevăr.

Din 2010 a început să facă voluntariat pentru National Network of Buddhist Youth (o organizație dedicată tinerilor budiști din India, majoritatea provenind din comunități dezavantajate, care organizează module de training și evenimente), devenind trainer și public speaker.

— Încă demult mi-am dat seama că dacă vreau să evoluez ca ființă umană trebuie să practic dharma constant. Societatea mea nu mă ajută, acolo nu mă aflu în condițiile propice pentru a mă dezvolta.

Minal și-a convins întreaga familie să renunțe la hinduism, o religie care oprimă casta considerată inferioară: casta dalit. Îmi povestește cum, într-o vizită a mamei sale la pundit, liderul spiritual al hindușilor, acesta îi spune despre cea de-a treia fiică a sa, care are o piele mai închisă, că o astfel de culoare nu poate atrage un soț bun. În niciun caz un angajat al guvernului, îmi spune râzând.

O asigură apoi pe soră că, la doi ani după ce se va căsători, soțul se va stinge din viață (conform mesajelor directe din partea lui Dumnezeu). Spre deosebire de soarta nefastă a surorii sale, lui Minal (care, coincidență, a avut norocul unei piei mai deschise) îi prevede un viitor strălucit, un soț bun și admiră curajul pe care îl vede în ea. Aceste profeții sunt perpetuu confirmate de realitatea din societate, o realitate în care discriminarea bazată pe culoarea pielii are rădăcini adânci și puternice în mentalitatea indiană.

— Nu a pus mâna pe mine, dar a atins-o în mod sexual pe sora mea, care ne-a mărturisit asta ceva mai târziu. La scurt timp după, i-am spus mamei mele că eu sunt budistă și că nu mai accept niciun fel ritual de venerare a pundiților brahmani.

Cele 22 de jurăminte făcute de B.R. Ambedkar în 1956, în ritualul de convertire la budism, sunt foarte importante pentru mine, la fel este și momentul în care am devenit dharma mitra, continuând să îmi întăresc practica spirituală și să mă dezvolt ca femeie budistă în India.

Mi-am dat seama că, înainte de a încerca să lupți cu sclavia din societatea asta, întâi trebuie să lupți cu propriile gânduri care legitimează sclavia, indiferent de ce parte a ei te afli. Practica mea spirituală m-a ajutat să progresez la nivel mental.

Contestarea normelor de gen în cultura matrimonială indiană

— De generații întregi, tradițiile indiene privind căsătoria reprezintă un cumul de obiceiuri în care rolurile de gen, ierarhia și posesia primează. Membrii mai în vârstă ai familiei aleg mirele pentru mireasă, iar ritualul de înmânare a miresei de către părinți și prevalența zestrei întăresc subjugarea femeilor în interiorul obiceiuri.

Ritualurile de dinaintea nunții, cum ar fi ceremonia turmericului, menită să purifice și să pregătească mireasa, împreună cu obiecte precum mangalsutra și sindur (echivalentele verighetei, dar purtate doar de femeile măritate), întăresc și mai mult ideea de supunere a femeii și posedării ei după căsătorie, scrie Minal.

În ultima vreme, însă, au apărut voci care contestă aceste tradiții și simboluri ale sclaviei femeii în interiorul căsătoriei. Pentru nunta surorii sale, Minal și familia ei i-au permis să își aleagă singură soțul, au întors spatele obiceiului oferirii de zestre și altor ritualuri tradiționale care simbolizează subjugarea femeilor.

De generații întregi, tradițiile indiene de căsătorie se supun fidel rolurilor de gen, ierarhiei și posesiei. Membrii mai în vârstă ai familiei aleg în mod tradițional mirele pentru mireasă, în vreme ce ritualul de dăruire a miresei de către părinții acesteia și prevalența zestrei întăresc subjugarea femeilor în aceste obiceiuri.

Ritualurile de dinaintea nunții, cum ar fi ceremonia turmericului, menită să purifice și să pregătească mireasa, și utilizarea unor elemente simbolice, cum ar fi mangalsutra și sindur, întăresc și mai mult ideea de supunere a femeii și statutul ei de posesiune a soțului după căsătorie.

Cu toate acestea, în ultima vreme, au apărut voci precum cea a lui Minal, care contestă aceste tradiții ca simboluri ale sclaviei femeii în cadrul căsătoriei. La nunta surorii sale, Minal și familia ei au ales să se rupă de aceste practici. Au sfidat normele permițându-i surorii sale să își aleagă singură mirele, evitând practica zestrei și abținându-se de la ritualurile tradiționale care simbolizează supunerea femeilor.

Practica budismului în Anglia și contactul direct cu occidentul european

Cursul de budism din Anglia a fost prima și singura ocazia de până acum când Minal a călătorit în afara Indiei. Prima dată când a interacționat cu occidentali și prima dată când s-a simțit tratată de către bărbați ca o ființă umană.

— Învăț atât de multe lucruri de când am ajuns, începând cu ce înseamnă o comunitate internațională, continuând cu forța pe care o văd în femeile de aici și terminând cu atitudinea deschisă a oamenilor, care se acceptă unii pe alții fără să se judece. Nu înseamnă că mă simt bine 24/7, dar toate momentele dificile sunt momente excelente de practică, de cultivare a stabilității emoționale.

Deși engleza nu-i este întotdeauna la îndemână, în comunitatea de femei cu care face cursul nu simte că barierele de limbă o împiedică să fie cine este, în perpetua ei autodescoperire și transformare. Se simte liberă să spună ce gândește. Se simte în siguranță, înconjurată de prieteni.

Apreciază faptul că aceste patru luni ne oferă o pregătire intensă ca budiste, cu cursuri predate de numeroase profesoare, femei cu cu minți briliante și cu experiență de decenii de practică. Nu îi vine să creadă că, pentru prima dată, se simte tratată de bărbați ca un egal. Vorbește cu ei uitându-se în ochii lor, fără a fi tot timpul în alertă, fără a simți cum priviri încărcate de dorință sexuală o străpung și o umplu de frică și rușine.

După întoarcerea în India își propune să își concentreze toate forțele înspre practica spirituală și scris. În cuvintele ei: „Oamenii se sting, dar scrisul nu. Este cel mai important lucru din lume, pentru mine.” Vrea să scrie despre viețile femeilor indiene care fac parte din ordinul budist, despre cum au luptat cu sexismul intrinsec societății și prezent chiar și într-o comunitate spirituală în care egalitatea dintre oameni este fundamentală.

— Nu vreau să devin o femeie perfectă, vreau să devin o femeie puternică. Să fiu conștientă de genul meu, atât la nivel fizic, cât și emotional, la fel ca și de alte genuri care există. Nu cred că feminismul ar trebui să lupte pentru matriarhat, care nu se traduce în egalitate, ci pentru acceptarea egală a tuturor ca ființe umane, indiferent de gen. Feminismul nu înseamnă înlocuirea patriarhiei cu matriarhatului, lupta nu trebuie dusă împotriva genului, ci împotriva ideilor care poartă în ele ură.

Căsătoriile între caste

— All I knew was that men are not good („Tot ce știam despre bărbați era că nu erau buni”). Am cunoscut doar bărbați cu mentalitate extrem de patriarhală – nu am văzut niciodată un bărbat spălând haine, de exemplu. În familia mea, în special, exista destul de multă presiune privind căsătoria — suntem cinci femei.

Înainte ca prima născută (singura căreia tata i-a permis să meargă la facultate) să-și termine studiile, în orașul Nagpur, la 60 de km de casa noastră, s-a căsătorit cu un bărbat dintr-o castă superioară. Nimic mai îngrozitor în societatea indiană, mai ales când tu provii din familia mai săracă. Singurul lucru mai rău de atât a fost faptul că nu ne-a spus nimic, ci doar a apărut la ușă cu soțul ei. Aveam trei ani când s-a întâmplat asta.

Fapta ei ne-a afectat existența tuturor celorlalte patru surori. A doua sora s-a căsătorit și ea, mai târziu, cu un bărbat dintr-o castă superioară. Atunci aveam deja 18 și a fost evident că nouă, celorlalte, nu ni se va mai permite niciodată să vorbim cu băieți și, mai grav de atât, să mergem să studiem.

Toată lumea a acuzat-o pe mama de nenorocire, susținând că ea a fost cea care nu a avut grijă de fiicele ei. Poate dacă surorile mea ar fi venit și ar fi vorbit deschis cu ai mei, i-ar fi convins. I-ar fi pregătit, în orice caz. Dar au ales să facă totul în secret.

— Simțeam privirile bărbaților – modul în care se uită la femei, cu privirea plină de dorință sexuală. Nici măcar când eram copil sau adolescent nu vorbeam cu băieții, nici măcar cu cei care-mi erau colegi de clasă. Singurele noastre interacțiuni constau în câteva cuvinte, un schimb de propoziții practice. Nici măcar nu ne salutam.

După povestea surorii mele și rana pe care a lăsat-o în familia noastră, m-am ținut toată viața departe de bărbați. În plus, se întâmplă adesea în India ca bărbați refuzați în cererile lor de căsătorie, să se răzbune pe femei desfigurându-le fața cu acid sulfuric.

În baza regulii conform căreia surorile trebuie să se mărite în ordinea vârstei, Minal urma la rând, iar familia nu era pregătită să-și mai asume vreun risc. Urmau să o căsătorească chiar ei. Tatăl ei moare la scurt timp, iar comunitatea aruncă pe umerii mamei vina decesului tatălui, convinși că s-a dus de inimă rea din pricina celor două căsătorii, ignorând complet problema lui de alcoolism și diagnosticul care arăta insuficiența hepatică.

— Nu îți poți imagina migrenele pe care le aveam de fiecare dată când ieșeam din casă din cauza rușinii pe care o simțeam și a privirilor acuzatoare ale celorlalți. Parcă citeam în privirile lor condamnarea că, în curând, mă voi mărita și eu cu un bărbat dintr-o altă castă.

Am întrebat-o nelămurită de ce oamenii care aparțin unei categorii considerate inferioare se revoltă împotriva unei căsătorii cu cineva dintr-o castă „superioară”. Pentru că toți știm de ce tratament va avea parte femeia din casa inferioară. Este regulă: va fi umilită, i se va aminti inferioritatea ei, a familie și a standardelor ei.

Ce se întâmplă dacă o femeie dintr-o castă superioară se mărită cu un bărbat dalit, întreb. Se întâmplă rar!, îmi răspunde fără ezitare. Aveam o prietenă din casta superioară, a brahmanilor, care a avut o relație cu un dalit, dar nu s-a măritat niciodată cu el. Continuă să îmi spună că asta-i oribila istoria din spatele mentalității, înțesată de povești dureroase.

— Frica mea față de bărbați a continuat să crească pe măsură ce am văzut cum erau tratate surorile mele mai mari de către soții lor, în familii patriarhale care consideră că doar bărbații pot deține puterea. Sunt tratate ca servitoare și nu rar suferă de violență fizică și abuz. Iar pe noi, familia ei, ne tratează cu aceeași superioritate, spunându-ne că nu suntem intelectuali, că nu vorbim cum trebuie, că nu suntem educați, că aparținem castei schedule și că suntem sărace.

M-am lovit de multă discriminare, violență, abuz sexual și ierarhie în viața mea și toate au fost experiențe oribile. Sunt pregătită oricând să lupt pentru transformarea acestui sistem.

Minal s-a întors acasă în iulie 2023 și nu i-a fost ușor să se reobișnuiască cu societatea restrictivă, profund patriarhală și chiar periculoasă pentru femeile necăsătorite ca ea. Ultima dată când am vorbit, se pregătea de interviul pentru un post de manager de proiect la un ONG dedicat comunităților marginalizate și grupurilor dezavantajate din India, precum casta dalit (cei așa-numit de neatins) sau grupul etnic adivasis (considerați primii locuitori ai subcontinentului indian).

Încă ținem legătura, rememorăm momentele de prietenie din camera comună, surprinse noi înșine de cât de similar ne era simțul umorului, cât de intimă comunicarea și totuși cât de diferite drumurile în viață.

Mi-a mărturisit de curând că abia în Anglia, în urma prieteniei și a discuțiilor cu restul femeilor occidentale, a realizat că relațiile sexuale pot fi satisfăcătoare pentru ambii parteneri în egală măsură. În urma celor auzite în societatea indiană, trăia convinsă actul sexual servește singurului scop de a mulțumi un bărbat sau de a răpi demnitatea femeii necăsătorite.

Mi-a spus că indienii nu vorbesc, oricum, prea deschis despre vieților lor sexuale. Minal nu crede că momentul căsătoriei ar trebui să aibă o vârstă limită. În sistemul indian, scopul principal al căsătoriei este acela de a procrea și a asigura liniajul familiei, gândire pe care o consideră ancorată în patriarhie.

Inspirată de Savitribai Phule, prima profesoară indiană și o femeie care a adus gândirea revoluționară în mișcarea socială, Minal vrea un partener de viață care să lupte împotriva sistemului patriarhal de gândire. Spune că în lipsa unui astfel de partener nu se va căsători niciodată.

Vrea să urmeze studii de doctorat și să își găsească un loc de muncă care să-i permită să aibă grijă de familia ei și să-i ajute pe ceilalți să rupă lanțul mental al opresiunii.

Obiectiv România
Obiectiv România
Articles: 1822

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *