Eugenia Gusilov, fondatoare a unuia dintre ce cele mai importante think tank-uri de energie de la noi din țară, scrie pe Contributors un text de opinie în care reia tema limbilor vorbite în Republica Moldova. Născută în Chișnău și venită la studii în România la vârsta de 13 ani, ea răspunde, pe baza propriilor sale experiențe, la întrebarea: „De ce (mai) vorbesc basarabenii limba rusă?”.
Eugenia GusilovFoto: Arhiva personala
Întrucât ultimul meu articol „«Numai romanii» din Republica Moldova” a generat o oarecare dezbatere, vreau să reiau în cele ce urmează argumentul lingvistic. Nu pentru a crea animozitate, ci în speranța de a contribui la o mai bună înțelegere între vorbitorii de română de dincoace și dincolo de Prut. Vreau să spun din capul locului că este bine că avem această dezbatere și asta denotă faptul că încă mai sunt lucruri de înțeles. Prin urmare, rog cititorii mei să îmi îngăduie să mai spun ceva pe tema asta. Nu din perspectiva istoriei mari, nu, pentru că de asta se ocupă istoricii, ci din perspectiva istoriei mici – a experienței trăite pe propria piele.
Așadar, de ce (mai) vorbesc basarabenii limba rusă?
Mărturisesc că această întrebare m-a surprins, atunci când am văzut-o acum câțiva undeva pe rețelele sociale, întrebarea fiind pusa de cineva din România. Adică, unii românii care vizitează Basarabia sau care interacționează cu basarabeni în diferite colțuri ale lumii nu înțeleg de ce ei încă mai vorbesc limba rusa. Doar Uniunea Sovietică a dispărut acum 33 ani, cine îi mai forțează să vorbească rusește? Şi imediat, basarabenii sunt acuzați de rusofilie.
Desigur, există și asta, la prea mulți dintre locuitorii Republicii Moldova, nu contest, dar nu este numai asta.
În anii ‘90 am prins încă în viață oameni care au trăit sub administrația românească care aveau vie în memorie amintirea faptului cum “românii băteau” și “îți spuneau să vorbești românește”. Asta e marea tragedie a oamenilor din Basarabia: între 1812-1917, rușii i-au bătut pentru că nu vorbeau rusește, între 1918-1940 românii i-au bătut pentru că nu vorbeau românește, iar între 1940 și 1989 din nou nu era “omenește” să vorbești românește. Adică, vorbitorii de română/moldovenească erau cetățeni de mâna a doua sau a treia.
„Rusa era limba puterii”
În toată perioada sovietică, cine vorbea rusă era văzut mai bine, adică limba era o expresie a statutului social. Limba servea și ca ascensor social. Cine dorea să facă carieră (în orice domeniu), trebuia să știe rusă. Populația urbană vorbea preponderent rusa, cei din rural – moldoveneasca. Din păcate, cu româna nu ajungeai prea departe în URSS. Cine vroia să aibă acces la cele mai bune grădinițe, școli, universități, servicii medicale, trebuia să știe rusă. Deci, nu din rusofilie au învățat basarabenii rusa, ci din necesitate.
Rusa era limba puterii. Vrei nu vrei, trebuia să o vorbești. Ca să supraviețuiască în imperiul sovietic, basarabenii au învățat rusa. Care mai bine, care mai prost, dar de vorbit au ajuns să o vorbească toți. Asta este moștenirea trecutului sovietic.
Ceea ce este cu adevărat tragic este că, aflați între două limbi, mulți basarabeni au ajuns să nu vorbească bine nici românește, nici rusește. Iar “moldoveneasca” pe care am auzit-o eu în anii ’80 și ’90 vorbită de unii basarabeni este ceva greu de imaginat: un amestec de cuvinte românești și rusești, un amalgam cu expresii idiomatice rusești traduse în limba română sau verbe rusești însă conjugate românește.
În mare, opțiunile de supraviețuire lingvistică și identitară au fost trei:
- Adoptai integral limba rusă (rusificare)
- Păstrai limba română (dar renunțai la orice ambiții sociale, economice, politice)
- Le învățai pe amândouă. Ultima variantă presupune desigur mai mult efort, capacitate intelectuală, dar și un context familial favorabil (de exemplu, părinți care vorbeau în română acasă, chiar daca la serviciu, între ei sau în alte contexte sociale vorbeau rusă).
„Nu trece mult timp până când cineva îți spune că ești rus/rusoaică sau KGBist”
Eu personal mă încadrez în a treia categorie, adică le vorbesc bine pe ambele. Familia mea a insistat să știu atât rusește cât și românește. Ba mai mult, m-au trimis în România ca să învăț limba română curată, nu varianta regionalizată din Republica Moldova.
Însă, și odată sosit în Romania, ca licean sau student, experiența este mixtă. Nu trece mult timp până când cineva îți spune că ești rus/rusoaică sau KGBist. Nu contează că tu în Basarabia poate ai participat la mitinguri în apărarea limbii române, la Marea Adunarea Națională sau la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, ai suportat injurii din partea vorbitorilor de rusă, pentru că, da, existau mari tensiuni între limba română și limba rusă la Chișinău, la începutul anilor ’90.
Dacă mai ai ghinionul să ai și un nume de familie care se termină în “ov” cum este cazul meu (altă moștenire sovietică), nu prea ești un român veritabil, deși tu poate că exact asta te consideri.
De multe ori, basarabenii veniți la studii (în special în anii ‘90 și 2000), erau respinși cultural în România pentru că erau “altfel” și vorbeau “ciudat”. Reacția la această respingere a fost că mulți basarabeni se “refugiau” în limba rusă.
Efectul venitului la studii în Romania era așadar contrar: în loc să se integreze, erau marginalizați și își simțeau alteritatea și mai puternic. Cei care se integrau și ajungeau să vorbească româna perfect (scopul venirii lor in România, de fapt) erau acuzați de ceilalți că “s-au dat cu românii”, adică s-au “românizat”. Chiar mie mi s-a reproșat acest lucru la sfârșitul anilor ‘90 de către persoane din comunitatea basarabeană.
De ce e vina României că basarabenii vorbesc limba rusă
E vina basarabenilor că vorbesc limba rusa? Nu. E vina României care nu a putut să-i apere în 1940. Ei făceau parte dintr-un stat a cărui responsabilitate era să furnizeze securitate și să își apere cetățenii. Basarabenii au plătit scump, mult prea scump, incapacitatea patriei lor de a-i apară. Iar descendenții celor sacrificați, printre care mă număr și eu, au învățat că pentru a supraviețui în această parte de lume trebuie să fii bilingv.
Iar experiența mea individuală, de om născut în Chișinău, la începutul anilor ’80, este foarte diferită de cea a generației bunicilor noștri care au fost deportați în Siberia de către ruși. Am și eu în familie pe cineva care a făcut Siberia, în calitate de prizonier de război.
Eu m-am născut și am crescut însă cu ambele limbi vorbindu-se în jurul meu. Şi nu, nu sunt rusofilă. Detest regimul actual de la Kremlin, consider actuala politică a Rusiei ca fiind criminală, războiul împotriva Ucrainei – o barbarie, Crimeea – a Ucrainei. Iubesc România și iubesc Republica Moldova (nu poți să nu iubești locul în care te-ai născut). Aparțin ambelor țări. Consider un privilegiu faptul că pot vorbi limba română fără să se uite nimeni strâmb la mine și prețuiesc asta tocmai pentru că am văzut că nu este un dat.
Acum 10 ani, nici o ceapă nu puteai cumpăra în piața centrală din Chișinău fără limba rusă. Am făcut de câteva ori acest exercițiu, când am ajuns în Republica Moldova, ducându-mă de obicei acolo fie pentru o nuntă, fie pentru o înmormântare. Este un barometru destul de bun pentru a lua pulsul stării de spirit a populației. De fiecare dată, reacția a fost de iritare la accentul meu bucureștean.
În ultimii 2 ani lucrurile s-au schimbat. Războiul a știrbit din prestigiul limbii ruse. În consecință, pe stradă acum în Chișinău se vorbește mai mult romană. Ceea ce ne arată că limba nu este doar o opțiune identitară, ci și o extensie a puterii economice, politice și militare.
