HotNews.ro a vorbit cu patru adolescenți gay și transgender din orașe de provincie din România pentru a înțelege cum sunt tratate persoanele LGBTQ+ în comunitățile mai conservatoare. Tinerii spun că, de cele mai multe ori, au găsit mai multă înțelegere în grupurile online decât acasă sau la școală.
Instantaneu de la un marș Pride din București (imagine ilustrativă)Foto: Inquam Photos / Lavinia Cioaca
La ediția din 2020 a conferinței „Despre lumea în care trăim”, organizată de Humanitas la Ateneul Român, cercetătorul în neuroștiințe Manfred Spitzer, autorul cărții „Demența digitală”, enumera riscurile dependenței de internet a copiilor și adolescenților și arăta cum viața în online le influențează negativ rezultatele școlare și chiar le modifică structura neuronală.
Trei ani mai târziu, un chirurg de renume avertiza, la rândul său, că nu există dovezi că rețelele sociale sunt sigure pentru copii și adolescenți și că utilizarea excesivă a acestora poate conduce la o sănătate mintală precară.
Ce nu s-a luat în calcul în aceste studii, extrem de serioase și îngrijorătoare, este faptul că în societățile conservatoare, precum cea românească, tinerii LGBTQ+ găsesc în internet o barcă de salvare, poate singura: de aici se informează, intră în comunități de care simt că aparțin și care le oferă o identitate la vârsta la care aceste nevoi sunt esențiale.
La această concluzie am ajuns după ce am stat de vorbă cu câțiva dintre adolescenții LGBTQ din România, care nu au crescut în București sau într-un alt mare oraș, ci în localități de provincie. Acolo și-au petrecut liceul așteptând să ajungă la facultate și să plece de-acasă, ca să nu mai trebuiască să se ascundă.
Iată poveștile lor.
Ezme (19 ani), transgender, Piatra Neamț: „Nu doar generațiile mai în vârstă sunt conservatoare”
„O să sune a clișeu”, îmi mărturisește Ezme, „dar eu am știut, cumva, dintotdeauna că sunt altfel pentru că mereu am simțit o atracție față de fete, empatizam foarte mult cu băieții atunci când vorbeau despre fete și deloc viceversa”.
Dar abia într-a șasea a putut să-și transpună experiența în cuvinte.
I-a fost ușor să se accepte; ba chiar a fost o ușurare după presiunea pe care o simțise. „Mă enerva că trebuia să-mi placă băieții când fetele sunt mai frumoase, mai deștepte, mai empatice.” Ca în cazul multora ca el, internetul l-a ajutat enorm.
Pentru Ezme, o discuție deschisă cu părinții este exclusă. „Sunt foarte homofobi și ar putea duce până la izgonirea mea din casă. E riscant.”
Ezme se simte norocos că a crescut alături de prieteni care au evoluat în înțelegerea homosexualității și a transexualității odată cu el, iar momentul când le-a dezvăluit nu a reprezentat un șoc pentru nimeni. Spune că a avut noroc că cel mai bun prieten din generală era homosexual și s-au ajutat unul pe celălalt să treacă cu bine de acei ani până la liceu, pentru că de acolo, totul a fost mai simplu.
Nu s-a simțit neapărat respins de profesori, cu excepția celei de istorie care și-a exprimat la un moment dat părerea că „homosexuali și ungurii din țară ar trebui eradicați”.
Episoadele de bullying din partea colegilor sau a comunității nu au lipsit: de la discuțiile în clasă (dar adresate, de fapt, direct lui Ezme) despre cum o să-și bată copiii până își revin dacă o să se declare altfel decât „normali”, până la episoade în care a fost urmărit, împreună cu prietena sa cu care se ținea de mână, pe stradă, în plină zi.
Ezme consideră că Piatra Neamț este un oraș caracterizat de probleme, de la infrastructură până la mentalitatea oamenilor. Ca și cum fără probleme orașul s-ar dezintegra.
„Poate vorbește acum ura din mine,” continuă el, „dar siguranța persoanelor LGBTQ nu există în Piatra Neamț. Și nu doar generațiile mai în vârstă sunt conservatoare; copilul din Piatra Neamț de când învață să meargă și până când termină a XII-a, e bombardier la suflet. Și nu mă refer la stil, ci la ideologie, de unde și mentalitățile homofobe, rasiste, misogine.”
În prezent, Ezme este în anul întâi la Facultatea de Științe Socio-Umane din Sibiu, unde se simte mult mai sigur, pentru că îl despart de casă niște munți.
Remarcă faptul că aici poate să se îmbrace așa cum vrea, iar asta diminuează din disforia de gen (n.r. suferință psihologică prin care trec unele persoane trans din cauza discrepanței dintre sexul atribuit la naștere și identitatea lor de gen; sentimentul poate fi extrem de intens, poate duce la depresie și anxietate și poate afecta hotărâtor bunăstarea vieții de zi cu zi a persoanei).
Spune că dacă nu ar fi depins financiar de mama lui în toți acei ani în care a trăit în Piatra Neamț, ar fi avut curajul să-și facă evidentă identitatea. Momentan, bursa de merit de la facultate îi oferă independență, dar nu are garanția ei și în anii care vin.
Psihoterapeuta Yolanda Crețescu spune că „părinții sănătoși emoțional răspund prin acceptare și suport necondiționat la descoperirea orientării sexuale sau identității de gen a copiilor lor. Această abordare încurajează dezvoltarea unei imagini pozitive față de propria persoană, încrederea și stima de sine în rândul tinerilor LGBTQ.
Spre exemplu, un studiu publicat în Journal of Child and Adolescent Psychiatric Nursing (2012) demonstrează că tinerii LGBTQ care beneficiază de sprijin familial au rate semnificativ mai scăzute de depresie și suicid.
În contrast, respingerea poate produce efecte devastatoare. Conform Human Rights Campaign, tinerii LGBTQ respinși de familii prezintă un risc de aproximativ 8.4 ori mai mare de a încerca să se sinucidă în comparație cu cei care beneficiază de un suport familial pozitiv. Respingerile constante pot conduce la stigmatizare internă, anxietate, depresie și alte probleme de sănătate mintală.”
Ezme vrea să transmită adolescenților aflați în situația lui că, deși pare greu să supraviețuiești atâția ani într-un oraș mic, într-un mediu care pare că te împinge din ce în ce mai jos emoțional, spiritual, uneori și fizic, este posibil. Nu ai de ce să rămâi mereu blocat în orașul natal.
Ari (19 ani), transgender, Tecuci. Când la dirigenție se vorbește despre „boli” precum homosexualitatea și alte „deviații sexuale”
Un mesaj anti LGBTQ, rămas de la un miting al asociației „Noua Dreaptă”. FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea
Ari este un băiat transgender gay din Tecuci de clasa a XII-a. Este amabil, calm, politicos. Când am folosit greșit prenumele pe care-l preferă și mi-am cerut scuze, mi-a răspuns înțelegător:
„E ok, nu-i nimic, învățăm…”
Încă dintr-a V-a a început să bănuiască că nu are genul atribuit la naștere. I-a fost greu la început, pentru că nu mai cunoștea pe nimeni care să pară că trece prin aceleași lucruri.
Pentru că nu avea cu cine să vorbească despre bănuiala lui, a preferat să se prefacă că nu există; până când a ajuns la liceu și a descoperit că nu-i singur pe lume. De fapt, a început să se înconjoare de prieteni LGBTQ și să se simtă protejat. Măcar parțial.
La sfârșitul clasei a VIII-a, Ari a fost diagnosticat cu depresie severă și i s-a prescris Prozac, ceea ce l-a făcut foarte atent la sănătatea mintală; la scurt timp a început și consilierea terapeutică, dar, când a discutat despre bănuiala lui privind propria identitate, s-a lovit de o negare absolută din partea psihoterapeutei:
„Nu ai cum să fii trans, pentru că ești foarte feminină, te machiezi, porți fuste și ai iubit,” a fost explicația specialistei. Asta l-a aruncat pe Ari într-o criză de negare vehementă. Și fratele i-a negat identitatea recent înțeleasă, punând-o pe seama dorinței de a fi altcineva, pentru că, a presupus el, „lui Ari nu îi place cine este”.
Era la dirigenție în clasa a IX-a, în timpul unei ore care se voia a fi dedicată educației sexuale și bolilor cu transmitere, când diriginta, care e profesoară de biologie, a ales să vorbească despre „boli” precum homosexualitatea și alte „deviații sexuale”. Ari era singurul care se identifica astfel din toată clasa la momentul respectiv.
Cu un umor negru își amintește de o altă oră de dirigenție dedicată activităților anti-bullying când, li s-a cerut elevilor să scrie pe bilețele ce insulte le-au fost adresate. Diriginta a ignorat durerea de a fi respinsă a singurei persoane LGBTQ din clasă care se confesează, spunând că „ea nu este de acord cu așa ceva” și că nu o interesează.
Ari mai povestește că, în ultimul an, de când și-a acceptat în totalitate identitatea, simte o nevoie puternică să vorbească cu ceilalți despre asta și a sperat că profa de română ar putea înțelege. Mai mult, a sperat că l-ar putea striga pe prenumele pe care și l-a ales, așa că și-a făcut curaj și a invitat-o la o discuție după oră.
„Felul în care a reacționat și cum a vorbit cu mine chiar m-a ajutat, dar aș fi vrut să nu o sune pe mama și să o cheme la școală după. Oricum, eu o respect în continuare și îmi place de ea ca profesoară; predă foarte bine.”
Relația dintre el și profa de română a rămas aceeași.
Deși i-a rugat pe câțiva profesori în care avea încredere, să-l strige pe prenumele masculin, aceștia au refuzat, motivul invocat fiind teama de bullying din partea colegilor de clasă. Niciun profesor nu și-a asumat vreodată responsabilitatea de a avea o discuție deschisă la clasă despre situația elevilor LGBTQ.
Despre mama sa, Ari spune că „nu e cea mai deschisă persoană, dar încearcă și-mi spune că mă iubește oricum, pentru că sunt copilul ei.” Tatăl nu știe nimic. Colegii de școală nu l-au înfruntat niciodată fățiș, dar aude bârfe din toate părțile, că ea e „aia care vrea să fie băiat”.
Nu își închipuie ce ar fi făcut dacă nu ar fi avut acces la internet. Nu doar pentru a găsi un grup LGBTQ la care să adere, dar mai ales atunci când bănuia că suferă de depresie.
Dacă suicidul este a doua cauză de deces în rândul tinerilor din Europa de astăzi după accidentele de mașină, tinerii LGBTQ sunt supuși unui risc de două ori mai mare decât colegii lor straight, conform unui studiu realizat în Mare Britanie și de trei ori, conform unui altuia, realizat în SUA.
Ari este împăcat cu situația actuală, dar îl îngrijorează reacția celor de acasă după ce o să își înceapă procesul de tranziție; mai ales reacția tatălui, care îi interzice până și să poarte blugi rupți, de teama opiniei comunității. Speră însă ca mama lui să intervină.
„Pentru că vreau să fac tranziția anul ăsta când plec la București. Sunt mai multe resurse acolo, vreau inclusiv să stau de vorbă cu un ONG.”
Tranziția presupune urmarea unei terapii cu testosteron.
Se teme și de mătuși, bunici, dar mai ales de verișorii mai mici care folosesc un vocabular foarte homofob. Este, totuși, încrezător: „Observ că până și tata se schimbă încet-încet. Ultima dată n-a reacționat în niciun fel când i-am spus că am două prietene care sunt împreună și e mult mai deschis față de grupul meu de prieteni decât înainte”.
Ari plănuiește să studieze stomatologia.
Cristina (19 ani), lesbiană, Vaslui. Când auzi la școală expresii de genul „homosexualii ăștia care ne conduc țara”
Cristina este o adolescentă cu o vădită încredere de sine. Este activistă pentru educație și studentă la o facultate din Cluj.
„Ceea ce știu sigur este că nu sunt atrasă de băieți!”, îmi răspunde ea când o întreb cum se identifică.
A durat foarte mult până să-și accepte orientarea, ceea ce o surprinde, pentru că mereu a fost o susținătoare vocală a cauzei. Anii ei de liceu au fost marcați de munca de voluntară în cadrul unui ONG dedicat drepturilor omului și educației. Își amintește că, pentru a organiza prima conferință pe teme LGBTQ pentru tinerii din Vaslui, ea și colegii ei s-au lovit de multe piedici din partea primăriei, de la care aveau nevoie de aprobare. Dar au reușit până la urmă.
Se simte privilegiată de faptul că are o personalitate puternică, iar în grupul ei de prieteni din liceu era recunoscută ca cea care lua apărarea celor discriminați. Unul dintre motivele pentru care și-a ascuns orientarea sexuală în afara cercului de apropiați a fost că, spune ea, nu i-ar mai fi putut apăra pe ceilalți la fel de credibil. Faptul că este fată a ajutat-o să se impună, spune Cristina.
„Când prietenul meu gay venea să stea cu mine în clasă, ceilalți nu prea aveau tupeul să comenteze, că îi luam apărarea. Dar dacă ar fi fost, în locul meu, un băiat homosexual așa vocal, nu cred ar fi fost la fel.”
Un studiu realizat în 2020 de către cercetători de la Universitatea din New York arăta că femeile lesbiene sunt mai acceptate decât bărbații homosexuali, în toate țările incluse în cercetare, atât din Occident, cât și alte părți ale lumii (România nu se află printre acestea).
Nu a vorbit cu ceilalți despre relația cu o altă fată pe care a avut-o în liceu și nu crede că a trezit mari bănuieli; „așa sunt fetele, zic ei, se mai țin de mână, se mai pupă pe obraz.”
A fost martora multor remarci homofobe din partea profesorilor de la liceu — de religie, de istorie, de chimie și nu rare erau derapajele celei din urmă în remarci precum „homosexualii ăștia care ne conduc țara”.
A auzit chiar, de la profa de engleză, că femeile nu ar trebui să lucreze. Nici nu vrea să pătrundă prea adânc în subiectul misoginismului din învățământ; crede că unde-i homofobie sunt toate, la pachet.
Cristina își amintește, însă, cu drag de profa de istorie din gimnaziu care, întrebată de un elev ce părere are despre persoanele LGBTQ, a argumentat istoric că acesta nu-i un trend recent, ci că se cunosc numeroase exemple de homosexualitate încă din antichitate, de la Traian la Alexandru Macedon (așa cum arată un documentar Netflix).
Cristina este convinsă că ora cu pricina a avut o influență pozitivă asupra elevilor. Crede că, cu cât se vorbește mai mult despre LGBTQ, cu atât se normalizează subiectul și atunci pare mai puțin înspăimântător și tocmai asta a motivat-o să facă voluntariat pe perioada liceului.
Nu cunoaște, însă, pe nimeni care să facă parte din comunitate și să continue să locuiască în Vaslui după vârsta la care se poate pleca. Și înțelege de ce. Spune că s-ar fi temut pentru siguranța ei fizică să-și afișeze identitatea în orașul natal, pe când, în Cluj, are parte de o cu totul altă siguranță — și ca femeie și ca lesbiană.
Psihologa Yolanda Crețescu susține că, pentru tinerii LGBTQ, „implicarea în activism – luarea unei poziții active în apărarea drepturilor şi în promovarea conștientizării despre problemele LGBTQ pot oferi un sentiment de scop și apartenență”.
Cristina vrea să transmită celor ca ea că, dacă se simt puțin mai puternici, să îi apere și pe ceilalți. Și să formeze comunități, să nu se izoleze, pentru că nu sunt singuri.
Andrei (19), bisexual, Botoșani. Când le spui părinților despre orientarea ta sexuală și ți se răspunde cu o tăcere mormântală
Andrei are 19 ani, este în anul doi la Cluj, la Facultatea de Automatică și Calculatoare și este bisexual. Vine dintr-o familie foarte religioasă, mama lui este profesoară de religie și abia în urmă cu două luni s-a hotărât să le vorbească alor lui despre orientarea lui sexuală. Nu deschis, pe deasupra mesei de la bucătărie, ci trimițându-le o scrisoare din Cluj, care îl plasa la o distanță fizică considerabilă.
Reacția lor? O tăcere mormântală, care a continuat și în timpul următoarei lui vizite acasă. Când a văzut asta, Andrei a decis că n-o să mai insiste, că a făcut deja tot ce ținea de el.
În liceu a avut parte de un episod public în cadrul căruia toată clasa s-a făcut cerc în jurul lui, confruntându-l, iar lui nu i-a rămas altă soluție decât să recunoască. A simțit din partea celorlalți un amestec de curiozitate, amenințare și dispreț, în vreme ce unii încercau să-l convingă că nu a găsit încă fata potrivită.
Până să ajungă în Cluj, Andrei n-a cunoscut niciun adult care să arboreze altă atitudine față de LGBTQ, care să nu fie, ori nepăsare, ori aversiune. Speră ca în anii următori să nu se mai pună la microscop sexualitatea persoanelor LGBTQ. Sexualitatea unui om, spune el, este doar o parte din multele părți care alcătuiesc persoana respectivă și visează la o societate în care varietatea sexuală și de gen să devină la fel de normală, în percepția celorlalți, precum culoarea ochilor.
Când profesorii se prefac că „elefantul din cameră nu există”
Sală de clasă (fotografie ilustrativă). FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea
Din discuțiile cu acești tineri reiese că apartenența la un grup de prieteni, la o rețea de suport cu care să împărtășești experiența de viață, este vitală pentru starea mentală, mai ales atunci când aceștia nu găsesc un sprijin necondiționat în familie.
Din poveștile lor mai rezultă că teama și rușinea față de părinți le depășesc adesea pe cele față de societate. Pentru cei mai mulți dintre noi, este inimaginabil să fim respinși sau abandonați de cei care ne-au adus pe lume.
I-am întrebat în mod special despre relația cu școala și am aflat astfel că niciun profesor, indiferent de ideologie, niciodată, nu a invitat clasa la o discuție deschisă, în care fiecare să aibă dreptul să se exprime. Pasivitatea cadrelor didactice a mers într-atât încât nimeni nu a părut să se fi documentat din surse științifice asupra subiectului, preferând, în cel mai bun caz, să se prefacă că elefantul din cameră nu există. Deși „elefantul” ar fi putut reprezenta o ocazie excelentă de a practica exercițiul dezbaterii, într-un cadru instituțional.
O ultimă concluzie a fost aceea că elevii caută profesori pe care să-i admire și niciun profesor care stăpânește arta predatului nu trece neobservat. Din păcate, însă, elevii LGBTQ se simt mai în siguranță păstrând distanța față de cadrele didactice de care, în alte situații ar vrea să se apropie, dacă acele cadre își exprimă fățiș opiniile potrivnice la clasă, arborându-le drept „adevăruri absolute”:
„Acum, dacă un băiat spune că e elicopter, trebuie să acceptăm că na, ce să facem, ne dau afară. Trebuie să acceptăm că un băiat vrea să fie cu alt băiat. Vouă vi se pare normal așa ceva?”, a povestit Cristina despre discuțiile unui profesor cu elevii din clasă.
Psihoterapeuta Yolanda Crețescu insistă asupra faptului că „școlile trebuie să promoveze o cultură de incluziune și acceptare, implementând programe de educație privind diversitatea și incluziunea. Profesorii ar trebui să fie instruiți să identifice și să contracareze bullying-ul LGBTQ și să utilizeze un limbaj neutru din punct de vedere al genului, creând un mediu sigur pentru toți elevii.
În relația unu-la-unu, este crucial ca profesorii să afișeze empatie, să asigure confidențialitatea și să ofere sprijin și îndrumare elevului. Un studiu efectuat de GLSEN (Gay, Lesbian & Straight Education Network) indică faptul că elevii LGBTQ care simt suport din partea profesorilor și staff-ului prezintă un randament școlar mai bun și au o imagine de sine mai pozitivă.”
Întrebată ce sfaturi are pentru un tânăr LGBTQ care trăiește într-o comunitate conservatoare, psihoterapeuta spune că „este important pentru elev să găsească un sprijin sigur, fie în cadrul unor grupuri online confidențiale, fie prin conectarea cu organizații LGBTQ care pot oferi consiliere și ghidare.
Este esențial să își dezvolte o rețea de suport și să învețe să-și gestioneze siguranța emoțională și fizică. De asemenea, este util să exploreze resurse și literatură care să-l ajute să înțeleagă mai bine propria identitate. Pot fi de asemenea benefice scrierea unui jurnal sau meditația”.
Un studiu realizat de IPSOS în 2023, arăta că 9% dintre adulții români se identifică ca parte din LGBTQ, un procent similar cu restul țărilor incluse în studiu.
Președintele Asociației Accept, Florin Buhuceanu, estimează acest număr la aproape două milioane, „pentru că ar trebui să adăugăm și numărul celor care n-au împlinit 18 ani, dar care au deja o identitate cristalizată,” susține Buhuceanu.
Cu toate acestea, România se află la coada clasamentului în ceea ce privește acceptarea căsătoriei persoanelor de același sex: 25%, comparativ cu 56% media globală, așa cum arată același studiu. Abia în 2001 a devenit legal în România să fii homosexual.
În capitolul „Adolescenţi LGBTQ” din „Intervenții psihologice în școală. Manualul consilierului școlar”, Tudor-Ștefan Rotaru, lector la Universitatea din Iași și psihoterapeut, scria:
„Indiferent de recunoaşterea sau acceptarea homosexualităţii în societate, un procent din copii vor creşte ca fiind lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transgender. Studenţii LGBTQ vor continua să sufere din punct de vedere fizic, emoţional şi social dacă nu se intervine în şcoli.
Este responsabilitatea consilierilor şcolari, a psihologilor şcolari şi a altor educatori să lucreze cu tinerii LGBTQ într‑o manieră informată şi acceptabilă şi să joace un rol în implementarea schimbărilor în numele lor, pentru a asigura siguranţa tuturor studenţilor şi promovarea unei societăţi mai sănătoase şi mai tolerante.”
