INTERVIU Execuțiile femeilor din Iran și povestea unei tinere care a luptat 7 ani pentru a-și dovedi nevinovăția: „Rechizitoriul ei era ca o capodoperă a nebuniei. În baza lui a fost omorâtă”

În 2007, Reyhaneh Jabbari, o tânără de 19 ani din Iran, îl înjunghie pe bărbatul care încearcă să o violeze, este arestată și condamnată la moarte prin spânzurare. Pentru a fi exonerată, trebuie să își retragă declarația și să spună că a mințit. Refuză să facă acest lucru și, după șapte ani petrecuți în închisoare

În 2007, Reyhaneh Jabbari, o tânără de 19 ani din Iran, îl înjunghie pe bărbatul care încearcă să o violeze, este arestată și condamnată la moarte prin spânzurare. Pentru a fi exonerată, trebuie să își retragă declarația și să spună că a mințit. Refuză să facă acest lucru și, după șapte ani petrecuți în închisoare, este executată și devine un simbol al rezistenței și al drepturilor femeilor în întreaga lume. În 2023, regizoarea de origine germană Steffi Niederzoll lansează documentarul „Șapte ierni în Teheran”, care spune povestea tinerei Reyhaneh.

Actiune de comemorare a lui Reyhaneh Jabbari, o tânără de 19 ani executata în IranFoto: AAMIR QURESHI / AFP / Profimedia

În „Șapte ierni în Teheran”, regizoarea folosește înregistrări video personale și secrete primite de la familia lui Reyhaneh, mărturiile acestora, scrisorile tinerei din închisoare, citite de o actriță, documente din rechizitoriu și filmări de la proces.

„Legile violului și ale autoapărării sunt scrise de bărbați. Dacă te împotrivești, ești vinovată. Dacă te aperi, ești vinovată. Dacă te conformezi, vei fi, de asemenea, vinovată”, scria Reyhaneh din închisoare.

Steffi Niederzoll a oferit un interviu pentru publicul din România, în care vorbește despre sistemul de justiție și despre viața femeilor din Iran, dar și despre modul în care povestea lui Reyhaneh poate fi una universală.

Pelicula a avut premiera la Berlinale 2023 și este debutul în documentar al regizoarei. În prezent, documentarul rulează în cinema în Germania, Italia și Franța, și urmeză să fie proiectat în alte țări precum India, Maroc, Egipt, Turcia sau Azerbaijan. În București, filmul a fost proiectat în cadrul Festivalului de Film Feminist.

Când și cum ai decis să spui povestea lui Reyhaneh printr-un documentar?

Steffi Niederzoll: În 2016, am cunoscut în Istanbul câteva rude ale ei. Trecuseră doi ani de când ea murise. De fapt, trebuie să spunem de când „a fost omorâtă”. Dar știam cazul de la știri încă din 2014. Agresiunea sexuală a fost ceva grăitor pentru mine. Pentru că nu este un subiect iranian, ci unul universal. M-am conectat cu asta, dar nu m-am gândit că voi și face filmul. Știam că familia caută pe cineva care să facă un documentar cu imaginile filmate în secret, dar nu mă gândeam că voi fi eu aceea, pentru că nu vorbesc persană și n-am fost niciodată în Iran. Dar nu a existat nimeni din Iran care să-și dorească să facă acest film, pentru că este foarte periculos.

M-am întrebat dacă este în ordine ca eu, fiind de origine germană, să fac asta. Este o responsabilitate mare, fiind vorba și de o poveste traumatică.

În 2017, m-am întâlnit cu Shole, mama lui Reyhaneh, și cu una dintre surorile ei, iar după această întâlnire am decis că pot face asta. M-am conectat la nivel uman cu mama, eu eram interesată să spun povestea fiicei ei, iar ea era deschisă să o împărtășească cu mine. Așadar mi-am spus că dacă voi munci foarte mult, atunci pot să o fac.

Ostatic în propria țară

Tatăl a rămas în Iran. Ai vorbit cu el? Cum este viața lui acum, după ce documentarul este în lume?

Da, sunt în contact cu Fereydoon, tatăl lui Reyhaneh. Dar situația este un pic dificilă. Din septembrie anul trecut, când au început protestele pentru Mahsa Amini (o femeie iraniană care a murit în custodia poliției, după ce a fost arestată și torturată pentru nepurtarea corectă a hijabului – n.r.), internetul nu prea funcționează și e nevoie să ai un VPN (conexiune privată la internet – n.r.).

Este încă în Iran, nu are pașaportul și autoritățile nu vor să îl emită. Încă nu are șansa de a-și vedea familia în persoană (Shole și surorile Reyhanehei s-au stabilit în Germania).

Cred că existența documentarului îi oferă un fel de siguranță. În sensul că acum se acordă atât de multă atenție familiei, încât dacă s-ar întâmpla ceva, toată lumea ar scrie, eu aș suna pe toată lumea, să facă ceva. Deci asta îi acordă un pic de securitate.

Imediat după ce a apărut filmul, a fost chemat la centrul de interogare și interogat o singură dată. În prezent, nu are nici probleme cu autoritățile, nici probleme de sănătate. Dar este ca un ostatic în propria țară.

Crezi că filmul va fi proiectat vreodată în Iran, poate în unele locuri clandestine?

Cred că atât timp cât guvernul actual va rămâne, cât regimul iranian va exista, nu va fi proiectat. Dar, bineînțeles, poate fi difuzat la o televiziune prin satelit din exil și poate fi… Nu știu. Vreau să spun că primul comentariu din Iran, în momentul în care am anunțat că filmul va fi la Berlinale, a fost: „Unde este link-ul de descărcare?”. Așa că s-ar putea ca la un moment dat să existe o variantă. Dar, desigur, este greu în acest moment, așa că încercăm să găsim alte modalități, căi legale de a oferi acces poporului iranian.

Cum ai intrat în contact cu fostele deținute care au fost în închisoare cu Reyhaneh?

A fost foarte ușor să intru în contact cu ele, pentru că au rămas în contact foarte strâns cu familia. Familia are contactele mai multor deținute, dar care încă sunt în Iran. Deținutele cu care am vorbit au părăsit Iranul. Am decis să vorbesc doar cu ele din motive de securitate. Faptul că sunt în afara țării le-a permis să vorbească destul de deschis despre acest subiect. Nu cred că au făcut asta pentru mine. Au făcut-o pentru Reyhaneh. Mi-au dăruit din prima secundă inima lor.

„Cred că gradul de nedreptate, ceea ce pot vedea în acest caz, este imens”

Ți-ai schimbat percepția despre justiție și dreptate/nedreptate, după ce ai lucrat la acest documentar? Cum te raportezi acum la aceste concepte?

Sinceră să fiu, nu știu. Nu am mai primit niciodată această întrebare, dar prima mea impresie este că nu s-a schimbat nimic. Pentru că, într-un fel, faptul că există multă nedreptate în lume a fost și înainte foarte clar pentru mine. Și cred că nu este ceva specific Iranului. Asta există și aici, în Germania. Pentru mine, toată chestia are mult de-a face cu sistemele de putere. Și acesta este, de asemenea, unul dintre subiectele despre care vreau să vorbesc cu adevărat. Bineînțeles, pot spune că este foarte frustrant. Cred că gradul de nedreptate, ceea ce pot vedea în acest caz, este imens.

Rechizitoriul lui Reyhaneh este halucinant. Mereu mă gândesc că ar trebui să fac ceva cu documentele de la tribunal. Sunt pagini întregi, dar nimic nu se potrivește. Și te gândești: „Uau, pe baza acestui lucru, cineva este condamnat la moarte”. Este cu adevărat incredibil. Sunt elemente care se schimbă, de exemplu, lungimea cuțitului, argumentele pentru care ar fi comis ea crima nu au sens. Și mă gândesc – cum se poate așa ceva? Aceste documente sunt o capodoperă a nebuniei și în baza lor cineva a murit.

Activista iraniană pentru drepturile omului, Narges Mohammadi, a câștigat în 2023 Premiul Nobel pentru Pace din închisoare. Din punctul tău de vedere, cum influențează acest lucru viața femeilor încarcerate în Iran? Fostele deținute cu care ai discutat au menționat ceva despre acest lucru?

Din punctul meu de vedere, este un exemplu extrem de puternic al rezilienței și puterii femeilor din Iran. În același timp, văd asta ca pe este un semn de speranță și inspirație pentru toți oamenii care trec prin încercări dificile. Nu am vorbit cu fostele deținute direct despre cazul ăsta, dar cred că pentru Shole și pentru multe femei din Iran cu care am vorbit a fost cu adevărat o victorie că o persoană închisă într-un penitenciar, prin munca ei și lupta continuă împotriva torturii a primit acest premiu.

Una dintre surori spune în film că, văzând ce s-a întâmplat, dacă ar fi atacată la un moment dat, nu ar riposta, pentru că nu mai crede în justiție. Mă întrebam cum crezi că povestea asta poate fi folosită în continuare, de alte femei, ca un instrument pentru a lupta și a nu-și mai pierde credința că li se va face dreptate?

Da, cred că vorbești despre unul dintre momentele în care mi se face mereu pielea de găină și este o frază atât de grea, atât de grea pe care o rostește. Și cred că, pentru mine, aceasta este una dintre frazele în care se vede cu adevărat că oamenii care strigă acum în stradă nu strigă: „Vrem să avem reforme”. Ei strigă că nu mai vor să aibă regimul iranian. Vor cu adevărat un guvern diferit și cred că atât timp cât există acest guvern, dreptul femeii nu va exista. Și cred că povestea lui Reyhaneh este un caz foarte bun pentru că nu este un caz special. Este vorba de ceva ce se întâmplă zilnic în Iran.

Și acest lucru a condamnat-o la moarte; chiar judecătorul i-a spus: „De ce nu te-ai lăsat violată? Ai fi putut face o plângere după aceea”. Asta a fost atitudinea guvernului față de tânără.

A înțelege că acest guvern nu poate fi reformat este deja un pas mare. Așa că eu cred că filmul nu spune: „Bine, haideți să lăsăm femeile să fie violate”. Ci spune că așa ceva este inadmisibil. Așa că haideți să schimbăm ceva!

Apropo de schimbare, ce reacții ați primit după ce documentarul a fost proiectat?

M-au surprins toate reacțiile pe care le-am primit. Mă așteptam ca publicul iranian să rezoneze cu filmul. Cred că cel mai surprinzător pentru mine este faptul că atât de multe femei și atât de mulți bărbați reacționează atât de emoțional, asta m-a atins cu adevărat și cred din nou atât de mult în puterea cinematografiei. O să vă dau doar un exemplu. După o proiecție, o femeie din Canada a venit la mine și mi-a spus: „Steffi, și eu am fost violată și acum mă voi întoarce acasă și voi merge în fața instanței împotriva acestui bărbat.” Vorbim despre un caz care nu are nimic de-a face cu Iranul.

Așa că povestea lui Reyhaneh, care a rămas atât de fidelă adevărului ei și care a luptat atât de mult, a inspirat astăzi pe cineva din Canada, care a văzut întâmplător acest film, să se întoarcă și să lupte împotriva violatorului ei.

Un copy-paste al altor povești

Protestele pentru moartea Mashei Amini, care au început în septembrie 2022, au avut vreun impact asupra modului în care ai lucrat la documentarul despre Reyhaneh?

Desigur, mai ales asupra felului în care filmul a fost înțeles și primit. Filmul meu a fost gata în toamna lui 2022 și cred că din cauza situației politice din Iran și, bineînțeles, din cauza Revoluției care începuse, filmul meu a căpătat mult mai multă atenție. Când am început să lucrez la film, trebuia să răspund la multe întrebări legate de drepturile femeilor în Iran, dar după Revoluția din 2022, mult mai multă lume știa care este situația, pentru că erau multe știri legate de subiect.

Familia a făcut filmările pe care ți le-au dat pentru ca Reyhaneh să le vadă când va ieși din închisoare. Cum a fost pentru tine responsabilitatea de a primi aceste imagini? Și, de asemenea, ca documentaristă și femeie, ai avut dileme etice, odată ce te-ai apropiat de familie? Poți vorbi puțin despre procesul de realizare a acestui film la nivel personal?

Pentru mine, să am aceste imagini a însemnat o mare responsabilitate. Și cred că la începutul realizării filmului am fost, într-o anumită măsură, aș spune, naivă și nesigură. Naivă în sensul că mă gândeam: „Oh, pot să o fac”. Pur și simplu nu am văzut toate provocările din fața mea. Așa că, probabil, aveam nevoie de această naivitate doar pentru a spune da. Poate că dacă aș fi știut cât de dificil va deveni și la nivel emoțional, poate că aș fi spus nu. Dar această naivitate m-a protejat.

Și cred că am fost nesigură în sensul că m-am gândit: „Bine, pot face multe lucruri greșit, pentru că nu e cultura mea”. Și, de-a lungul procesului, am devenit din ce în ce mai separată de familie. Pentru că am vrut din ce în ce mai mult să spun filmul și povestea în felul meu, așa cum credeam eu că este cel mai potrivit pentru a spune povestea asta. Și a fost diferit de ceea ce familia voia să iasă. Dar sunt foarte fericită că, în final, le-a plăcut și lor cum am spus povestea.

De exemplu, Schole voia să apară în film o înregistrare cu Reyhaneh în care se văd semnele pe gâtul ei (de la funia cu care a fost spânzurată – n.r.). Iar eu i-am spus: „În niciun caz, nu pot nici măcar să mă uit”. Adică, eu le-am urmărit, bineînțeles. Dar nu cred că e ceva ce ar trebui să vadă publicul. Așadar, eu am fost cea care a spus de multe ori nu. Poate ca să am grijă și de public. Pentru că aveam povești nebunești, absolut nebunești și de la alte femei, pe care le consider prea dure și prea violente și prea deranjante pentru suflet. Dar, desigur, le-am ascultat, le-am privit. Și m-au deranjat atât de mult, încât m-am gândit că nu e bine să le arăt.

Ce urmează acum? Sau ce ți-ai dori să urmeze?

Sunt deja extrem de fericită și recunoscătoare. Filmul a călătorit prin lume în locuri în care eu nici nu mi-aș fi putut imagina că oamenii sunt interesați și că se vor conecta cu el. Cred că filmul ăsta arată ceea ce e în spatele cifrelor. Pentru că citim atât de des în ziare: Cinci persoane sunt executate, două persoane sunt executate. Este doar un număr și nu are niciun impact asupra noastră, pentru că este atât de abstract. Dar cred că, după ce vezi acest film, poți înțelege ce se ascunde în spatele acestor cifre.

Povestea acestei familii este ca un copy-paste al altor povești. Mulți oameni se pot conecta cu ea, pentru că înțeleg că în spatele unui număr se află o mamă ca Shole, un tată ca Fereydoon, frați și surori ca Sharare și Shahrzad. Și înțeleg că nu este vorba doar de un singur număr. Este o durere imensă, nu doar pentru o familie, ci și pentru cealaltă, pentru o întreagă societate. Deci este ca un cerc al violenței pe care îl înțelegi cu adevărat. Și pentru fiecare om care se uită la film, eu sunt fericită.

Sper că pe parcursul întregului an vom avea proiecții și vom scoate în evidență opresiunea sistemică a femeilor din Iran, dar și execuțiile, pentru că trebuie să spunem că execuțiile din Iran nu s-au oprit, din contră, au crescut de când au început protestele din 2022. Din nefericire, în medie, la fiecare opt ore cineva este executat în Iran.

(Interviul a fost realizat în limba engleză și a fost tradus și editat pentru claritate).

Andrada Lăutaru este jurnalistă pe teme sociale. A scris pentru VICE, DoR, Scena9 și Digi24. Din 2019 până în februarie 2024, a lucrat în redacția Libertatea. Începând de astăzi, colaborează cu HotNews.ro.

Obiectiv România
Obiectiv România
Articles: 1822

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *