Cum era viața oamenilor pe vremea lui Ștefan cel Mare, ce îi îngrozea cel mai tare și câteva mituri „demontate” despre faimosul domnitor al Moldovei

Moldova de acum peste 500 de ani era slab populată, clima era rece, iar mulți oameni locuiau în bordeie. Ajungeau însă în Moldova și mărfuri rare, veneau pe aici negustori străini și se dezvoltau rapid drumurile comerciale și cetățile. Cum era viața atunci? Ce se mânca? Ce lucruri îi speriau pe oamenii din acele timpuri?

Moldova de acum peste 500 de ani era slab populată, clima era rece, iar mulți oameni locuiau în bordeie. Ajungeau însă în Moldova și mărfuri rare, veneau pe aici negustori străini și se dezvoltau rapid drumurile comerciale și cetățile. Cum era viața atunci? Ce se mânca? Ce lucruri îi speriau pe oamenii din acele timpuri? Chiar avea Ștefan cel Mare o armată de țărani?

Cetatea de Scaun a SuceveiFoto: Vlad Barza / HotNews.ro

Informația pe scurt

  • Ce mâncau oștenii din cetatea Sucevei? Pastramă de vită, frigărui făcute la foc deschis, carne de pasăre, ouă de prepeliță, brânză de oaie, dar și pește (mai ales de Dunăre). Se mânca varză, prune și mere.
  • Moldova era un stat întins, dar densitatea populației era mică, astfel că sunt cronicari care scriu că puteai merge zile întregi prin păduri, fără să vezi vreun om. Unele estimări arată că Moldova avea 400.000 de locuitori în timpul lui Ștefan cel Mare, iar Cetatea Albă (Akkermann) era cel mai mare oraș, cu 10.000 de locuitori. Turcii au cucerit-o la 1484, cu consecințe economice dure pentru Moldova.
  • În Moldova acelor vremuri, oamenii se temeau de lucrurile pe care nu le înțelegeau și credeau în foarte multe semne și superstiții. Se credea că va veni sfârșitul lumii și multe întâmplări de neînțeles – cum ar fi o ploaie roșiatică sau un incendiu la mănăstirea Putna – au fost interpretate ca fiind semne că va veni o mare nenorocire.
  • Ștefan cel Mare NU a avut o armată permanentă din țărani, cum au scris unii istorici din perioada comunistă. Ar fi fost inutil, pentru că țăranii nu aveau experiență de luptă, ar fi costat enorm echiparea lor și dacă țăranii mureau în număr mare (sau erau luați prizonieri), economia Moldovei ar fi avut grav de suferit, fiindcă acești oameni făceau agricultură și creșteau animale.
  • Ce făceau oștenii în timpul liber, când nu erau „de gardă”? Uneori cântau la scripcă sau trompetă, instrumente redate frecvent în pictura medievală locală, jucau zaruri și un fel de țintar și se bea mult vin. În zona cetății au fost descoperite zaruri din os și lulele de lut cu decor (sec XVII).
  • Ce mărfuri „de peste mări” ajungeau prin Moldova? Un privilegiu acordat negustorilor lioveni de către Ștefan cel Mare, în 1460, menționa mătasea, tămâia, șofranul, bumbacul vinul grecesc, scorțișoara, piperul și camha (stofă de mătase orientală), dar și stofe din spațiul italic.
  • Oamenii de rând locuiau cu siguranță și în bordeie semi-îngropate, iar viața nu era ușoară, mai ales iarna, când băteau vânturile reci din est. Existau cu siguranță o mulțime de locuințe de suprafață, în general cu două încăperi, cu pereți căptușiți cu bârne. Cei mai avuți aveau sobe frumoase și colorate, adevărate opere de artă.
  • Erau vremuri violente, campaniile militare erau dese, zona Sucevei a fost pustiită de câteva ori de diverse armate. Târgul Sucevei avea case construite preponderent din lemn și acoperite cu șindrilă, excepție făcând construcțiile din piatră ale Curții Domnești și ale Bisericii Sf Gheorghe. Se bea mult vin pe vremea aceea. Oamenii de rând aveau multe obligații în muncă și puține libertăți.

Vremuri violente și imprevizibile

Țara Moldovei s-a bucurat de o oarecare prosperitate în secolul XV, pentru că a avut domni destoinici precum Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, dar și fiindcă, spre final de secol XIV, Moldova a intrat în posesia cetăților Chilia și Cetatea Albă, astfel că a devenit un actor în comerțul de la Marea Neagră. Avea să piardă aceste cetăți la 1484, dar despre asta puteți citi spre finalul articolului.

Veniturile au crescut datorită comerțului, dar și Moldova a fost nevoită să investească mult în fortificarea și extinderea acestor cetăți, fiindcă altfel nu avea cum să le păstreze.

În peste 30 de ani dintre cei 47 ai domniei lui Ștefan cel Mare, țara a fost angrenată în războaie sau a fost atacată și localitățile au fost jefuite, astfel că viața locuitorilor numai liniștită nu era. Cea mai grea perioadă a fost de la 1473 la 1486, timp de 13 ani în care Moldova a fost mai mereu în război și zona Sucevei a fost de mai multe ori devastată, extrem de gravă fiind situația mai ales la 1476.

Viața era grea pentru oamenii de rând, fiindcă obligațiile de muncă erau multe și libertățile erau puține. Din ce se știe, cei chemați la oaste pentru diverse campanii nu primeau o plată curentă din partea voievodului și trebuiau din resursele proprii să-și aducă echipamentul, armamentul și proviziile. Câștigul putea fi sub forma prăzilor de război, în cazurile în care acestea puteau fi obținute.

Cei plecați la oaste își lăsau în urmă familiile și avutul, existând pericol de distrugeri, pradă sau robie, din partea diverșilor dușmani din zonă. Oamenii cei mai săraci nu aveau cum să asigure hrană suficientă familiilor, dacă erau plecați prea mult timp în campanie, iar cei mai bogați nu aveau cum să-și administreze averea, așa că lucrurile puteau merge rău, iar moralul oștirii era adesea scăzut.

Moldova acum 550 de ani – Ce se mânca și cum se distrau oamenii

Ce făceau oștenii în timpul liber, când nu erau de gardă? Uneori cântau la scripcă sau trompetă, instrumente redate frecvent în pictura medievală locală, jucau zaruri și un fel de țintar și fumau din lulea. În zona cetății au fost descoperite zaruri din os și lulele de lut cu decor. Lulelele au fost descoperite începând cu secolul XVII.

Foamete, ospețe, reguli multe, incendii și superstiții – Cum era viața în Sighișoara medievală

Oștenii de atunci foloseau vase de lut, smălțuite mai ales în verde, iar ca feluri de mâncare mai des întâlnite merită menționate: pastrama de vită, frigărui făcute la foc deschis, carnea de pasăre, ouăle de prepeliță, brânza de oaie, dar și peștele (mai ales de Dunăre). Se mânca varză, prune și mere.

În pivnița cetății erau depozitate alimente, dar și butoaie cu vin. Un cronicar scria pe la mijloc de secol XVI că mercenarii lui Despot Vodă au spart lacătele de la pivniță și au băut îngrozitor de mult”. Și în cronici de la final de secol XVII se scria că oamenii beau peste măsură.

De la băi rare până la obiecte de lux

Aprovizionarea cu apă a fost și la Suceava o prioritate, mai ales în timpul asediilor, și sunt dovezi ce arată că în cetate a existat un sistem complex de aducțiune a apei, făcut din olane (tuburi din ceramică).

Lumea nu făcea baie prea des pe tot corpul, ci, o veche vorbă spunea că dimineața îți dădeai cu apă pe față, înainte de masă oamenii își spălau uneori mâinile, iar dinții erau curățați ocazional.

Ce mărfuri „de peste mări” ajungeau prin Moldova? Un privilegiu acordat negustorilor lioveni de către Ștefan cel Mare, în 1460, menționa mătasea, tămâia, șofranul, bumbacul vinul grecesc, scorțișoara, piperul și camha (stofă de mătase orientală), dar și stofe din spațiul italic.

Erau transportate și piei de miel, de bou, de cămilă și de batal, dar și caviar și carne sărată.

Oamenii de rând locuiau cu siguranță și în bordeie semi-îngropate, iar viața nu era ușoară, mai ales iarna, când băteau vânturile reci din est. Existau cu siguranță o mulțime de locuințe de suprafață, în general cu două încăperi, cu pereți căptușiți cu bârne. Acoperișul era confecționat din lemn și peste el se așeza trestie sau paie și un strat de pământ.

Moldova avea o climă rece, umedă și solul era acid, așa că materialele textile se conservă foarte bine și s-au păstrat țesături medievale decorate cu broderie în fir de aur sau de argint.

Tot clima friguroasă a făcut ca moldovenii cei mai bogați să-și construiască sobe monumentale, cele mai mari și frumoase fiind în casele domnești. Soba nu era doar pentru încălzire, ci și pentru a face camera mai frumoasă, iar unele sobe erau opere de artă, după cum arată fragmentele de cahle descoperite mai ales în zona Sucevei. Soba era construită din cahle și au apărut tot mai mulți meșteri olari specializați în realizarea de cahle, pentru că era cerere tot mai mare.

Dacă vorbim despre viața de zi cu zi, diversele vase de băut, mâncat și gătit se găseau în număr mare, astfel că arheologii au scos din pământ numeroase pahare, cupe și ulcele.

Că au fost timpuri pline de războaie rezultă și din cantitatea uriașă de armament găsită de arheologi, de la armament defensiv, până la cel ofensiv, inclusiv artilerie, fiind descoperite și tunuri.

Moldova era un stat întins, dar densitatea populației era mică, astfel că sunt cronicari care scriu că puteai merge zile întregi prin păduri, fără să vezi vreun om. Până târziu, actele de danie de pământ emise de domnii Moldovei menționează colonizarea „în pustiu” în fosta arie de dominație a Hoardei de Aur între Prut și Nistru.

Despre viața moldovenilor a scris pe la 1600 un cronicar italian din Toscana, pe nume Antonio Maria Graziani: „Au orașe puține, locuiesc în sate sau în târgușoare, în care casele sunt clădite din bârne și din paie. Au trei cetăți întărite de domnii din urmă, dintre care Suceava, care este cetatea de scaun a domnului….Păstrează cu multă însuflețire ritul credinței creștine, așa cum l-au primit de la greci”.

Ștefan cel Mare a pus să fie întărite mai multe cetăți, pentru a putea riposta armelor de foc: Cetatea Albă, Suceava, Neamț, Roman, Soroca, Orhei, Chilia Nouă, Crăciuna.

Superstiții, semne din cer și spaimă

În Moldova acelor vremuri, oamenii se temeau de lucrurile pe care nu le înțelegeau și credeau în foarte multe semne și superstiții, asta și pentru că știința nu găsise explicații pentru diverse fenomene naturale ce acum ne sunt cunoscute.

Se pare că existau profeții ale ierarhilor și dascălilor de la curtea Moldovei care indicau că anul 1492, care era, conform calendarului acelor vremuri, anul 7000 de la Facerea Lumii, va fi și anul în care va veni sfârșitul lumii, după o bătălie teribilă.

Un episod cu totul special este relatat în cronici în august 1483 când la Cetatea Nouă – Roman, unde era un mare șantier pentru ridicarea de noi ziduri, a început o furtună puternică, urmată de o ploaie cu picături mari. Cronica scrie despre o „ploaie de sânge”. Oștenii, zidarii și salahorii au rămas uluiți, și-au făcut cruce și au crezut că va urma sfârșitul lumii. Ploaia s-a terminat repede, „Cavalerii Apocalipsei” nu au venit, iar oamenii s-au mai liniștit. Pârcălabul cetății a trimis de urgență un olăcar la Suceava, pentru a-i relata minunea.

Episoadele sunt relatate de Liviu Cîmpeanu, în cartea „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare – Codrii Cosminului 1497.

Dar ce s-a întâmplat la Cetatea Nouă? Iată ce scrie istoricul: „Ștefan cel Mare și oamenii medievali, în general, nu aveau de unde să știe că era vorba despre o banală ploaie de vară, ai cărei stropi prezentau acumulări mai dense de prafuri meteoritice, printre care predominau oxizii de fier. Pentru ei era un semn al mâniei divine, și vestea adusă de olăcarul pârcălabului de la Cetatea Nouă a făcut cu siguranță impresie asupra lui Ștefan Vodă, care a poruncit sistarea imediată a lucrărilor de construcție și înregistrarea groaznicului fenomen în Letopisețul de curte”, scrie Liviu Cîmpeanu.

Câteva luni mai târziu se întâmpla încă un eveniment cumplit: mănăstirea Putna luat foc în miercurea din Săptămâna Mare a primăverii lui 1484, mănăstirea fiind o ctitorie a lui Ștefan cel Mare. „Ploaia de sânge de la Cetatea Nouă și incendiul de la Mănăstirea Putna, o cetate a credinței, nu păreau să vestească nimic bun”, scrie Liviu Cîmpeanu.

Moldova, comerțul, liovenii și genovezii

Moldova a fost influențată de negustorii dintr-un oraș situat la 300 km nord de Suceava, în Ucraina de azi. Este vorba despre Liov (Lvov), care a devenit oraș bogat datorită privilegiilor acordate și reînnoite de statele învecinate.

Istoricii vorbesc despre „drumul moldovenesc” când se referă la drumul care pornea de la Liov și ajungea la Caffa (Crimeea), trecând prin Moldova. Acest drum a devenit după 1400 mult mai folosit decât drumul pe uscat denumit „al tătarilor” prin Podolia și nordul Mării Negre.

După cum scrie Florin Constantiniu în cartea „O istorie sinceră a poporului român”: Moldova s-a aflat la capătul unui mare drum comercial, care unea Marea Baltică și Marea Neagră, statul moldovean îndeplinind funcția de protector al segmentului final devenit drumul moldovenesc, ale cărui puncte terminus erau Chilia și Cetatea Albă”.

Aceste cetăți, scrie istoricul, erau pentru Ștefan „chei ale țării sale”, fiindcă erau principalele puncte de comerț exterior, iar pierderea lor, după cum veți citi, a fost un dezastru pentru comerțul Moldovei.

Drumul moldovenesc a fost deschis după 1380 și există o legătură directă între începutul acestui drum și prima emisiune monetară a Moldovei. În secolul XV, alături de moneda moldovenească erau folosite des și monedele ungurești de aur, la tranzacții comerciale și funciare de mare valoare. Erau folosite și monezi de argint turcești sau ungurești, iar un cronicar străin nota pe la 1550 că „nu se primește niciun alt fel de monedă pe care locuitorii n-o cunosc”.

Prima monedă moldovenească a fost bătută cel târziu în 1391, în timpul domniei lui Petru I Mușat și este vorba despre groși de argint, cu stema Moldovei pe o parte și cu stema personală a domnitorului pe cealaltă parte. A existat și monetărie la Suceava pe vremea lui Despot Vodă (pe la 1563).

Printre „trufandalele” care ajungeau din Liov în Moldova se numără coșurile cu smochine uscate. Din Galați, negustorii lioveni cumpărau morun.

Orașul Liov a jucat în istoria comerțului de Moldova un rol similar cu cel al Brașovului în Țara Românească. În Moldova se poate spune că liovenii au exercitat o „hegemonie comercială„ mai ales că Moldova s-a pus la adăpost de hegemonia ungară prin recunoașterea suzeranității polone.

Liovenii mai aduceau în Moldova și cai scumpi, postavuri de Bruges și de Florența și cupe pentru băut.

Liovul era faimos și pentru măcelarii săi care, nu de puține ori, tăiau și preparau boi aduși din Moldova. Polonii erau interesați și să cumpere pește din zona Brăilei.

După ce Ștefan cel Mare a pierdut în 1484 Chilia și Cetatea Albă, cucerite de otomani, comerțul a avut mult de suferit și cronicarii scriu că unii negustori au ajuns să cerșească sau să zacă pe paturi de spital.

La Suceava au ajuns în secolul XV și o mulțime de negustori genovezi care își aveau bazele la Chilia, la Cetatea Albă sau la orașele comerciale din Crimeea.

În Moldova au ajuns, mai ales datorită genovezilor, și în special după 1450, o mulțime de țesături scumpe, cu fir de aur, țesături florentine și diverse podoabe.

Despre importanța genovezilor se scrie foarte puțin în manualele de istorie, dar ea a existat și nu este de neglijat. Trebuie spus că influența directă pe care neguțătorii genovezi au avut-o asupra moldovenilor a fost că i-au atras la târguri în zilele de desfacere și i-au motivat să învețe limbi străine și noțiuni de drept internațional.

Unii moldoveni au devenit neguțători renumiți în regiune. Nu trebuie uitat că Suceava, Roman, Cetatea Albă sau Baia erau cetăți tinere, fără experiența de secole a unor cetăți din Mediterana sau Europa de Vest.

Au fost o mulțime de conflicte comerciale între genovezi și moldoveni.

Mituri despre Ștefan cel Mare

Multe lucruri inexacte sau exagerate s-au scris în istoriografia dintre 1945 și 1989 în legătură cu Ștefan cel Mare, Istoricii din perioada comunistă îl prezentau ca fiind un tribun al poporului care era în mijlocul țăranilor și care comanda o armată permanentă formată din țărani, armată cu ajutorul căreia îi controla pe boierii „anarhici și exploatatori”. Se scria și că Ștefan cel Mare doar apăra granițele țării (nu se pomenea că a făcut raiduri de jaf în Polonia, spre exemplu sau că a plătit mercenari să facă prăpăd în două regiuni din regatul polon). Ba mai mult, la puțin timp după răsunătoarea victorie a moldovenilor la Codrii Cosminului, contra polonilor conduși de regele Ioan Albert, oamenii lui Ștefan au întreprins alături de turci și tătari expediții de jaf în provinciile poloneze de dincolo de graniță, ajungând până la porțile Liov-ului.

Istoricul Liviu Cîmpeanu explică faptul că țăranii erau chemați la oaste în mod excepțional și nu a existat o armată permanentă de țărani, din mai multe motive. Țăranii nu aveau experiență de luptă și ar fi fost scump ca ei să fie echipați și pregătiți și ar fi durat mult.

Un factor care trebuie luat în seamă este și moralul scăzut: „Țăranii medievali erau foarte departe de a înțelege noțiuni abstracte precum patrie, onoare sau sacrificiul pentru binele comun”, scrie Liviu Cîmpeanu. Să nu mai vorbim că era greu de făcut o mobilizare generală, mai ales că nu existau date clare despre populație și nu se putea face o mobilizare la arme a tuturor bărbaților valizi, cum a fost posibil în epoca modernă.

Și ar mai fi un motiv-cheie pentru care țăranii nu erau des chemați la luptă: ei făceau agricultură și se ocupau de creșterea animalelor. Atât Vodă, cât și boierii, erau proprietari de pământ care fără brațe de muncă nu mai avea nicio valoare. Dacă într-o luptă ar fi fost capturați sau omorâți mii de țărani, nu ar mai avut cine produce hrana.

Țăranii erau chemați la arme doar în cazul în care țara era amenințată de un pericol militar major, dar este clar că nu erau îmbrăcați în costume populare imaculate și nici nu luptau cu unelte agricole, cum erau prezentați în unele filme sau cărți din perioada comunistă, ci aveau arcuri cu săgeți și sabie. Grosul oștirii lui Ștefan cel Mare era alcătuit din cavalerie, mai ales lăncieri, dar ostașii aveau și pumnale, buzdugane și securi de luptă.

Pe vremea lui Ștefan cel Mare sunt atestate în Moldova și puștile de mână, iar tunurile sunt atestate la 1531, sub denumirea de „orgi de foc”, fiind vorba despre tunuri mici din fier, grupate câte șase sau opt. Tunurile medievale erau transportate cu ajutorul carelor unde era nevoie de ele, erau acționate cu pulbere neagră și lansau proiectile din piatră (mai rar din fier sau plumb). Dar erau încă la început, nu trăgeau cu precizie, puteau exploda și nu rezistau mult.

Se știe că Ștefan cel Mare a fost un mare ctitor de biserici și mănăstiri (peste 40), deoarece credea că în victoriile sale era călăuzit de Dumnezeu și voia să le mulțumească sfinților care îi asigurau „legătura directă” cu Dumnezeu.

Aici trebuie explicat însă un lucru: aceste lăcașuri de cult nu erau un act de mărinimie pentru întreg poporul. Iată ce scrie Liviu Cîmpeanu: „Atât în mănăstiri, cât și în bisericile care serveau drept paraclise (capele) ale curților domnești (astăzi dispărute), răspândite pe întreg teritoriul Moldovei, se rugau doar el, alături de familia domnească și, eventual, de marii boieri din anturajul său”.

Ștefan cel Mare a fost unul dintre actorii politici importanți ale acelei perioade în estul Europei și s-a impus pe plan internațional atât prin războaie, cât și prin diplomație. A știut cum să jongleze între marile puteri regionale, fiind temut, dar și admirat în același timp și de creștini și de musulmani.

A fost și aliat al otomanilor pe câmpul de luptă, dar o obținut și cea mai prestigioasă bătălie a sa la Vaslui-Podul Înalt, în 1475. S-a luptat de mai multe ori cu muntenii, a și făcut masacru în cetatea Teleajenului și a lansat și expediții de represalii în provinciile (voievodate) polone Podolia și Rusia Roșie.

Ștefan cel Mare a avut mai multe intervenții în Țara Românească, pentru a schimba domnitorul de acolo. În 1471 îl învingea în zona Râmnicu Sărat pe Radu cel Frumos, iar moldovenii au capturat drept pradă de război și 17.000 de robi țigani, „marfă” extrem de valoroasă pe vremea aceea.

„Eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile…”, îi scria Ștefan la 1502, unui doctor venețian.

Viața pe la 1500 în Moldova

Pe la 1500 se cultivau cereale: grâu, mei, orz, ovăz, secară și hrișcă. Era de bază vița de vie și erau multe livezi de pruni, meri, peri, nuci, cireși și vișini. La categoria legume, cel mai des se cultiva varza, mazărea, lintea, ceapa, fasolea și usturoiul.

Nu existau o mulțime de legume fără de care nu am putea trăi în prezent: cartofi, porumb, roșii, vinete. Se bea vin, dar și mied.

Pentru că s-a făcut tot mai multă agricultură, s-au executat și mari defrișări.

Principala marfă de export a Moldovei, erau animalele, foarte răspândită fiind creșterea oilor, acestea fiind transportate, în funcție de anotimp, de la munte, către mare și câmpie și invers (transhumanță). Se trimitea carne și la export, iar caii erau folosiți la muncile agricole, dar și pentru nevoile oștirii, fiind esențiali în lupte și în diversele manevre.

Pentru export aducea venituri însemnate creșterea albinelor, iar mierea și ceara (extrem de importantă pentru iluminat) ajungeau la Constantinopole, în Mediterană, dar și în Polonia și Ungaria.

O bună parte din hrană era obținută din pescuit în râuri, lacuri și heleștee.

Pe vremea lui Ștefan cel Mare, Cetatea Albă (Akkermann, Moncastro) avea cam 10.000 de locuitori, fiind un oraș mare pentru acele vremuri. A fost primul adevărat oraș-cetate al Moldovei și portul de lângă a devenit tot mai important după 1450, cu mărfuri ce venea din multe teritorii de la Marea Neagră și de la Mediterană.

Un moment critic a fost în 1484 când otomanii au tăiat ieșirea Moldovei la mare, cucerind cetățile Chilia (asediu de 10 zile) și Cetatea Albă (asediu de 15 zile), iar lovitura pe plan economic a fost dură și orașele și satele au avut mult de suferit, mai ales că s-a diminuat rolul Moldovei ca punct de tranzit pentru negustorii europeni. Galațiul a rămas principalul port cu un rol, important în comerțul cu turcii și polonii.

Ștefan cel Mare considera cele două cetăți ca fiind „Moldova toată” și „viața sa”, astfel că a încercat să recupereze Cetatea Albă, printr-un atac lansat cu complicitatea creștinilor din cetate. Ștefan a venit cu oastea și cu flota, iar câteva grupuri de oșteni au intrat în cetate în miez de noaptea, dar otomanii erau pregătiți, au așteptat în liniște și apoi au lansat atacul, respingându-i ferm pe moldoveni. Era clar pentru domnitor că cetățile nu pot fi recuperate de la turci. Acest episod este relatat în cartea lui Liviu Cîmpeanu, menționată mai sus.

„Cele două cetăți erau principalele centre comerciale ale Moldovei, unde se întâlneau negustorii care veneau de la Marea Baltică, pe așa-numitul drum moldovenesc, cei din Europa centrală, inclusiv sașii transilvăneni, și navigatorii genovezi. reprezentau, de asemenea, două puncte strategice pentru controlul drumurilor spre Rusia, Polonia și Ungaria, ele constituind fațada maritimă a Moldovei”, scrie Liviu Cîmpeanu.

Cum s-a născut Suceava

Când spui Moldova și Ștefan cel Mare te gândești la Suceava și la Cetatea de Scaun. Dar cum s-a născut Suceava? Istoricii consideră, cu destulă certitudine, că în jurul anului 1350, Suceava exista sub forma unei așezări ceva mai dens locuite decât satele din jur. În acea perioadă se pare că așezarea era fortificată cu șanț și val de apărare cu palisadă.

Suceava a intrat cu adevărat în istorie la 1380, când domnitorul moldovean Petru Mușat a decis să mute reședința curții domnești de la Baia la Suceava, iar pentru asta au pornit ample lucrări pentru ridicarea Curții Domnești. Baia, prima capitală a Moldovei, era un oraș prosper, cosmopolit, și cu o populație importantă de sași.

Cel mai probabil la 1388, de când avem prima mențiune documentară a Sucevei, deja exista o cetate impozantă din piatră, cu turnuri pătrate de apărare și cu șanț de apărare adânc de 10 metri. Zidurile masive de apărare au fost ridicate pe timpul lui Ștefan cel Mare, dar lucrări însemnate au fost și mai înainte, pe vremea unui domnitor prestigios al Moldovei, Alexandru cel Bun (1400-1432)..

Cetatea a fost asediată la 1476 timp de trei săptămâni de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, dar Suceava a rezistat, însă așezările din jur au fost incendiate. Un alt asediu a fost la 1485, când apărarea cetății a fost condusă de faimosul Luca Arbore, „Portar de Suceava”.

Un alt asediu complicat a fost la 1497, când polonii conduși de regele Ioan Albert (Jan I Olbracht) au atacat cetatea Suceava, numită în polonă „Suczawa” cu tunurile și a rămas în relatări un episod celebru, fiindcă tunurile „leșești” au făcut o breșă mare în zidul cetății. Trupele polone au crezut că va fi ușor să intre prin acea breșă, însă apărătorii cetății ar respins încercările de apropiere și -mai mult – au astupat bine breșa cu butuci de stejar bătuți cu noroi și cu butoaie imense, pline cu pământ.

Au fost făcute ample lucrări de reparații în acel an, un an rămas celebru după ce oastea lui Ștefan cel Mare i-a învins pe polonezi la bătălia de la Codrii Cosminului (Bitwa pod Koźminem, în poloneză). „Când Olbracht a domnit, șleahta a pierit”, a rămas o vorbă în Polonia, fiindcă polonezii au avut pierderi mari atunci.

În acel moment cetatea avea opt turnuri puternice, amplasate în cele patru colțuri ale fortificației care era extrem de puternică și avea și un pod mobil.

La 1509, o oștire polonă a încercat să asedieze cetatea, fără succes, dar au prădat zona.

La 1538 boierii îl părăsesc de domnitorul Petru Rareș și îi predau cetatea sultanului Soliman Magnificul, iar cronicile scriu că sultanul ar fi dus la Constantinopol tezaurul Moldovei, care ar fi fost ascuns în butoaie foarte mari de vin. Un cronicar scria: „Atunci și prea frumoasa cetate a Sucevei se supune turcilor și o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă…”

Obiectiv România
Obiectiv România
Articles: 1822

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *