Militarul, arhitectul și nomenclaturistul: 3 mărturii despre ultimii ani ai comunismului care arată cum se trăia în regimul considerat acum de jumătate din români „un lucru bun”

Un sondaj realizat zilele trecute de INSCOP arată că numărul românilor care consideră regimul comunist „un lucru bun” a crescut cu câteva procente în ultimii ani, ajungând până la 48,1 %. Câteva zeci de persoane comemoreaza nasterea lui Nicolae Ceausescu la Cimitirul Ghencea din Bucuresti pe 26 ianuarie 2021 Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

Un sondaj realizat zilele trecute de INSCOP arată că numărul românilor care consideră regimul comunist „un lucru bun” a crescut cu câteva procente în ultimii ani, ajungând până la 48,1 %.

Câteva zeci de persoane comemoreaza nasterea lui Nicolae Ceausescu la Cimitirul Ghencea din Bucuresti pe 26 ianuarie 2021Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu

În acest context, reamintirea unor lucruri care s-au întâmplat în perioada respectivă ar fi un exercițiu de memorie pentru cei care au uitat că, indiferent de frustrările prezentului, nu există absolut nicio legătură între viața de atunci și viața de acum.

Am ales trei fragmente din trei cărți care reprezintă mărturii despre ultimii ani ai Ceaușismului, ale unor personaje diferite: un locotenent de armată, un arhitect și un nomenclaturist.

Militarul

Ioan Popa este autorul cărții „Robi pe Uranus” în care-și povestește experiența personală avută între 1987 și 1989 pe șantierul „Casei Poporului” sau „Casei Republicii”, cum s-a chemat inițial, în prezent Palatul Parlamentului din București.

Scriitorul era locotenent în armata română și, ca sute de mii de alți militari din perioada respectivă, a fost detașat la muncă la ceea ce numește „cel mai important bastion ceaușit, complexul megalitic din inima Capitalei”.

„Au murit în jurul meu militari și cadre militare, am văzut oameni schilodiți fizic și psihic, am coborât treptele, multe, ale umilinței și batjocurii (…). Am fost scuipați, pălmuiți, loviți peste ochi cu caietele de comandanți de plutoane în care eram puși să scriem programe nătânge, inutile.

Am fost umilit de atâtea ori și pus să-mi cer iertare în fața propriilor soldați pentru neîndeplinirea „planurilor de tencuit sau zidit”.

Ioan Popa povestește despre viața de pe unul dintre cele mai importante șantiere din România, unde erau aduși oameni din toate toate colțurile țării să lucreze după planurile lui Ceaușescu la ceea ce trebuie să fie clădirea care va aduna toate sediile celor mai importante instituții din România comunistă.

După estimările autorului (și nu numai), cam jumătate de milion de militari, angajați sau soldați recrutați, au trecut prin acest șantier, între anii 1983 și 1989.

Iată câteva fragmente din „Soldați pe Uranus”.

„În Casa Republicii militarii dezertează pe capete. Nu se ia nicio măsură împotriva lor. Acordarea indicelui lunar de lucru a devenit o afacere: comandanții de plutoane adună bani de la soldați și-i dau inginerilor și maiștrilor ca să capete cu toții un indice mai acătării. O rușine!

Plutonul meu lucrează în Sala România. Aici Ceaușescu vine și de câte două-trei ori pe săptămână, stând e drept de fiecare dată câte zece secunde.

Oamenii suiți pe schele se prefac atunci că muncesc. După ce pleacă el se așează și joacă table, țintar sau cărți” (…)

„Una din calamitățile care bântuie pe șantier e alcoolul. Decretul 400 interzice consumul lui în unitățile de muncă. Cu toate acestea se bea. Se bea năprasnic, se bea pe schelă sau lângă varniță, la masă, în dormitoare, ziua și noaptea.

Pe șantier sau în afara șantierului, în Vitan, în dormitoare, sunt găsiți oameni morți lângă sticlele de băutură. Nu e nimic de făcut, alcoolul se cumpără la intrarea în Vitan”.

„Nu numai că se muncește în dorul lelii, dar se fură enorm de pe șantier. Se scurg în afară valori de sute de mii de lei zilnic: ciment, ipsos, aracet, instalații. Concentrații (soldații) sunt folosiți în acest scop de civili”.

„Lucrările la Casa Poporului au început în 1983 și costul lor se ridica până în 1990 la 10 miliarde de lei, dar această sumă este doar bănuită fiincă statele de plată se distrugeau. În cei șapte ani, în afara civililor au lucrat aproximativ o jumătate de milion de soldați concentrați , militari în termen și cadre militare. Numărul celor care și-au pierdut viața pe acest șantier nu se va cunoaște niciodată”, mai scrie Ioan Popa.

Arhitectul

Palatul Parlamentului, București. FOTO: Zuma Press / Profimedia

Gheorghe Leahu a fost unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți din România, fiind responsabil pentru proiectarea unor clădiri emblematice din București, precum magazinul Unirea. S-a opus demolării mănăstirii Văcărești.

Gheorghe Leahu mai este cunoscut și pentru acuarelele cu peisaje urbane din București pe care le-a pictat. A murit anul trecut, în vârstă de 90 de ani.

În perioada 1985 – 1989 a ținut un jurnal secret despre viața oamenilor din București și distrugerile care aveau loc în oraș pentru a se face loc noilor planuri mărețele ale lui Nicolae Ceaușescu.

Casele a mii de oameni și 23 de biserici au fost puse la pământ în perioada respectivă.

„Pentru jurnale asemănătoare unii au plătit cu viața (…). Ca o precauție naivă, în caz că aș fi fost descoperit nu am scris niciodată în clar numele lui Nicolae și Elena Ceaușescu, i-am denumit El și Ea”, scrie Gheorghe Leahu.

Jurnalul acestuia a fost publicat ulterior cu titlul „Arhitect în Epoca de Aur”.

Iată câteva fragmente din cartea arhitectului.

Pachetul din Germania și distrugerea salamului de Sibiu

„6.01.1989

În săptămâna premergătoare Anului Nou, în fiecare după-amiază întorcându-mă de la slujbă pe la 17 – 17,30 am stat la câte o coadă zilnic. Într-o zi am luat portocale, în alta, după două ore jumătate, lămâi. În altă zi, după alte două ore jumătate, ness-cafe: în altă zi, cinci pui care au costat 59 de lei (vă dați seama ce pui erau, 400-500 grame puiul).

Oricum atât de Crăciun, cât și de Anul Nou am putut încropi mese festive de care ne-am bucurat toată familia. (…)

Exact pe 24 decembrie am primit un aviz poștal să mă prezint la o poștă din Calea Văcărești, având o trimitere din RFG. M-am prezentat m-am bucurat imens de pachetul de 3-4 kilograme cu daruri de la Doina și Nicolae Firoiu, pungi cu bomboane, ciocolate, piper, cafea. Nu am mai avut în casă asemenea delicatese poate de 20-30 de ani. Lumea, globul pământesc, oamenii de pe pământ continuă să se bucure de viață. (…)

Dar am avut și o surpriză neplăcută. Pachetul s-a desfăcut în fața mea și asta-i bine: altă dată se fura fără nicio reținere și să dădea vina pe poșta emitentă din RFG sau Franța.

În pachet, chiar deasupra, un salam „de Sibiu” de 600 de grame, splendid ambalat. A fost pus deoparte, s-a întocmit un proces verbal și la toate rugămințile mele vămeșițele au fost neînduplecate. A fost chemată doctorița veterinară de serviciu și însoțind-o – ea cu salamul corp- delict în mână – am ajuns în spatele poștei unde în fața mea au fost tăiate bucăți de 2-3 centimetri rotițe fragede, rumene, rozalii peste care s-a turnat cloramină praf.

Mi s-a rupt inima știind că n-am putut cumpăra pentru ai mei salam tip „de Sibiu” poate de 4-5 ani, dar în fața mea a fost distrus și otrăvit salamul ce-mi fusese trimis.

Acolo unde a avut loc operația era o pubelă întreabă poate cu 200 kg de salamuri de Sibiu, cârnați, afumături, toate distruse cu cloramină, odios, în fața noastră a destinatarilor.

Duba cu faianță care a dus în eroare pândarii de la coadă

„19.02.1989 Pe la toate alimentarele sunt abonați numeroși pensionari, în special oameni din cartier, care pândesc sosirea mărfurilor. Dubele gri sau bleu, cae aduc „bunătăți, sunt așteptate sistematic de grupuri de „pândari”.

Bătrânii stau cu ceasurile rezemați de garduri, pe scăunele. Când sosește duba se dă alarma în tot cartierul. Efectiv oamenii aleargă din toate părțile, formând rapid cozile, fiecare dorind să ocupe un loc cât mai bun. Ieri a fost o întâmplare „amuzantă”, tragi – comică. A sosit o dubă gri, imediat coloanele de pensionari s-au pus în mișcare, s-a format o coadă de 50 de oameni neîntrebând „ce s-a băgat” (acesta e termenul consacrat).

Duba a dat puțin cu spatele, curioșii așteptau să vadă ușa dată în lături ca să se convingă dacă sunt pui sau oameni sau bere sau nu importă ce. Ușile din spate s-au deschis și, stupoare, o vecină, o locatară, rugase o cunoștință, șofer de dubă, să-i transporte până acasă cinci lădițe cu…faianță.

Instantaneu coada s-a destrămat, dezamăgită, duba a plecat și l-am auzit pe unul mai glumeț adresându-se unui vecin mai în vârstă: „Ei, ai luat faianță?”

Nomenclaturistul

Ceaușescu, înconjurat de camarila sa, la Scroviștea. FOTO: Agerpres

Silviu Curticeanu a fost șeful Cancelariei prezidențiale a lui Nicolae Ceaușescu, între 1982 și 1989, probabil cea mai întunecată perioadă a comunismului românesc. După 1989 a fost arestat, iar cartea „Mărturia unei istorii trăite” a fost scrisă în timp ce se afla în detenție pe parcursul anilor 1992 și 1993, la Rahova, respectiv Jilava.

Din cartea acestuia, am selectat câteva fragmente, în care autorul, aflat chiar în anturajul lui Ceaușescu, încearcă să explice care au fost cauzele privațiunilor incredibile de care au avut parte românii în ultima perioadă a dictaturii comuniste.

„La sfârșitul anilor 70 am avut impresia că după ani de eforturi și privațiuni, economia românească este în stare să-și dovedească capacitatea de a produce mai mult și mai bine, pentru a înlătura sărăcia ce ne-a urmărit ca un blestem din generație în generație.

Speranțele mele s-au spulberat la jumătatea anilor 80 când economia românească a fost lovită brutal și neașteptat de o profundă criză energetică.

Proiectată să satisfacă nevoile imediate și de perspectivă ale economiei românești, producția de energie electrică devine, peste noapte, insuficientă din cauza proastei funcționări a centralelor Rovinari și Turceni care, intrate în degringoladă, nu realizează zilnic o putere ce variază între 500 și 1000 de MW.

Din păcate, în acele zile de mare încordare Ceaușescu își pierde din nou luciditatea, acționează la întâmplare, sub imperiul unei stări permanente de iritare, subordonând totul dorinței nefaste și nerealizabile de a nu afecta cu nimic ritmul de creștere al economiei naționale. (…)

Greșeala catastrofală prin consecințele și inutilitatea ei a constituit-o reducerea consumului pentru populație, care a determinat printre multe altele, frigul din locuințe, întunericul străzilor și un program simbolic pentru posturile de televiziune.

Această măsură avea valoarea unei picături într-un ocean cu apă, dar a creat în mod nejustificat și, mai ales, gratuit, profunde nemulțumiri. Prostia sau dezinformarea nu pot fi luate în calcul, deoarece nu trebuie să fii prea inteligent să-ți dai seama că un consum în plus sau în minus de maximum 8-10 % nu putea influența decisiv soarta sistemului energetic național.

Ceaușescu a împins lucrurile la limita insuportabilului și a etichetat orice încercare de atenuare a restricțiilor aberante ca o atitudine burgheză îndreptată împotriva clasei muncitoare și a lansat teoria „jerseului în plus” în timp ce, cu nerușinare, din toată clădirea fostului CC numai spațiile destinate lui și soției aveau un regim de căldură normal și mai mult decât atât.

Consecințele crizei energetice puteau fi atenuate prin realizarea de importuri de la țările prietene din vecini. Din păcate, peste criza energetică s-a suprapus o acută criză financiară, determinată de scadența datoriei externe.

Ceaușescu a impus rambursarea datoriei externe, neajunsă la scandență, și interzicerea contractării de noi împrumuturi. (…)

Confruntat cu o criză economică, orice regim politic încearcă să dea o explicație demagogică a austerității. De obicei vina este dată fie pe trecutul apropiat, dacă acest lucru este posibil și convenabil, fie pe factorii externi sau neprevăzuți, imputabili altora sau unui destin necruțător.

Din nou original, Ceaușescu nu folosește niciuna din metodele clasice în materie, ci, dimpotrivă, se face că austeritatea și criza care a provocat-o nu există.

Procedeul, prostesc în sine, creează, cum era de așteptat, un efect invers, sădește o acută încredere în regim ridicând nemulțumirea la o cotă la care orice scânteie, provocată sau întâmplătoare, poate declanșa o revoltă generală de nestăvilit”.

Obiectiv România
Obiectiv România
Articles: 1822

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *