Manik și Athos sunt doi srilankezi care au venit să muncească în România, dar au avut parte de abuzuri, de salarii mai mici decât se așteptau și de-o viață plină de greutăți. HotNews.ro le-a urmărit, pe parcursul mai multor luni, lupta cu angajatorii și cu autoritățile.
- Avem o legislație bună, „peste medie”, în ceea ce privește protecția drepturilor muncitorilor străini, dar aceasta nu este cunoscută și, de multe ori, nici respectată, spun experții consultați de Hotnews.ro.
- Chiar dacă mulți duc o viață foarte grea în România, străinii nu se întorc acasă pentru că au datorii. Uneori preferă să treacă ilegal granița către Occident.
În 2023, peste 100 de mii de cetățeni străini din afara Uniunii Europene, cei mai mulți din Nepal, Sri Lanka, Bangladesh și Pakistan, au primit avize de muncă în România. La fel ca în 2022.
Când am început să documentez viața acestor oameni, care ne gătesc mâncarea în bucătării, o ambalează pentru rafturile supermarketurilor sau ne-o aduc la ușă, am vrut să le descopăr poveștile de viață: cum au plecat de acasă ca să-și facă o viață mai bună în Europa, cât de greu le-a fost să se adapteze aici, ce planuri de viitor au.
Am descoperit în schimb situații de abuz, vieți complicate și o realitate românească ce îi lasă complet vulnerabili.
Am ales două dintre aceste cazuri pentru a exemplifica ce au de înfruntat, de multe ori, străinii care vin să muncească în România.
Manik, ajutorul de bucătar
Manik este din orașul Matara, de pe țărmul sudic al Sri Lankăi, și a venit în România în martie 2023 cu promisiunea unui contract de muncă pe doi ani ca ajutor de bucătar în restaurantul „Suada by Reyna” din Constanța. Salariul net ar fi trebuit să fie de 3000 de lei pe lună. Manik spune că ajuns aici cu convingerea cǎ Europa este un spațiu unde nu există abuzuri, iar drepturile omului sunt respectate.
În primele două luni a muncit 12-14 ore pe zi, chiar mai mult, dar nu-i păsa; avea suficiente resurse pentru a fi un angajat model. Au fost zile în care a plecat de acasă la 9 dimineața și s-a întors la 12 noaptea. Alteori și mai târziu, fără să aibă o pauză decentă de masă, poate câteva minute pentru o țigară. Spune că nu l-a deranjat nici când a fost pedepsit și trimis la spălat vase pentru că nu și-a făcut treaba.
După două luni a înțeles, însă, că orele suplimentare trebuie plătite, așa că i-a trimis o scrisoare politicoasă managerului.
În ziua următoare, bucătarul român, în buzunarul căruia intra tot bacșișul, i-a întins o hârtie de 50 de lei și i-a spus: „Uite, pentru două ore de muncă suplimentară”.
„Ce s-a întâmplat totuși cu toate orele suplimentare muncite preț de două luni?” – se întreabă acum Manik în timp ce vorbește cu mine.
Pe parcursul discuției noastre, Manik repetă că urăște România, că țara asta este un iad pentru muncitorii asiatici. Spune că speranța lui este „dincolo”, mai ales în Italia, despre care a auzit numai lucruri bune.
Manik își continuă povestea cu acel moment, dintr-o zi călduroasă de august, de Sfânta Maria, când oboseala și-a spus cuvântul. După zile întregi de muncă pe brânci, aplecat peste grătarul fierbinte, din cauza oboselii extreme, Manik a leșinat și a căzut pe spate. Spune că următorul lucru pe care și-l amintește este camera de spital.
„Nobody came to the hospital to see how I was” („Nimeni nu a venit la spital să vadă cum sunt”), povestește Manik.
Acest lucru îl consternează. În țara lui nu se întâmplă asta: când un cunoscut, un coleg cu care muncești în fiecare zi, este bolnav, te duci să-l vezi, să-l întrebi cum se simte.
Doctorul l-a întrebat câte ore muncește pe zi pentru că prezintă simptome accentuate de deshidratare și extenuare. „Too much tired” („Prea obosit”), își amintește că i-a spus medicul.
Când a menționat numele restaurantului, oamenii de la spital au zâmbit amar. Manik a aflat cu această ocazie că locul său de muncă furnizează foarte des pacienți într-o stare similară.
Îmi arată o poză din spital, purtând perfuzii și papucii Crocs din bucătărie.
Managerul restaurantului neagă cele spuse de Manik
După discuția cu Manik am încercat să aflu și perspectiva conducerii restaurantului și am discutat cu Liviu Manolache, managerul unuia dintre cele două localuri Reyna unde a lucrat srilankezul. Acesta neagă însă orice abuz legat de orele suplimentare, eliberarea permiselor de ședere sau internarea angajaților din cauza extenuării.
„Sunt opt ore (de muncă), ture făcute. Din partea noastră sigur nu a ajuns (nimeni la spital). Li se dă mâncare, cazare, nu există extenuare… Contracte de muncă și de ședere au toți. Nimeni nu a plecat în țara lui, dacă au plecat a fost de bunăvoie”, susține Liviu Manolache.
La câteva zile după această discuție telefonică, Manik îmi spune că a primit un telefon de la foștii lui colegi care încă lucrează la Reyna, pentru a-l întreba dacă a vorbit cu o jurnalistă despre ce se întâmplă. Managerii îi suspectează pe ei acum și nu sunt deloc mulțumiți.
După externarea din spital, Manik spune că a primit o singură zi liberă. În ziua următoare era deja așteptat în bucătărie.
Srilankezul mai povestește că aceasta nu a fost singura dată când sănătatea lui s-a aflat la coada listei de preocupări a restaurantului. Manik are poze care să-i susțină întreaga poveste: „Fotografiez tot, să am dovezi”.
În ziua în care și-a tăiat mâna un centimetru într-un ciob de pahar, i s-a spus că „nu-i mare lucru”. O colegă generoasă i-a bandajat mâna, iar ziua de muncă a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, spune Manik.
Athos, livratorul de mâncare
După ce pleacă de la un prim angajator, mulți dintre străinii din România se află într-o situație de limbo. Au trei luni la dispoziție pentru a-și găsi un nou loc de muncă, ceea ce nu-i întotdeauna treabă ușoară. De aceea, mulți dintre ei apelează la agențiile intermediare de livrare de mâncare, unde se presupune că își găsesc mai ușor de lucru.
Când l-am cunoscut, Athos (28 ani) lucra pentru Tazz. Și el este tot din Sri Lanka și își aștepta noul permis de ședere. Spune că nu a fost visul lui să livreze mâncare, iar frigul din timpul iernii de pe motocicletă e ucigător. Numai că agențiile intermediare dintre livratori și companii precum Tazz, Glovo sau Bolt Food ajung, adesea, să fie singura soluție pentru reînnoirea permiselor de ședere.
Astfel de agenții nu au site web sau pagină de Facebook. Nu poți afla de ele decât din vorbă în vorbă. Îți rezolvă problema cu actele dacă nu reușești să găsești un nou angajator, în sensul că îți fac contract de muncă în răstimpul celor 90 de zile pe care le ai la dispoziție după încheierea ultimului, dar îți vor cere un preț mare.
Dacă vrei un venit personal de 3200- 3500 de lei, explică Athos, trebuie să te asiguri că atingi targetul impus de companie, de 8400 pe lună, adică 300-350 de lei pe zi. Asta înseamnă în jur de 25 de comenzi zilnice.
Din 8400 se taie impozitele (1700 de lei), chiria plătită agenției (între 700 și 800 de lei; Athos împarte o camera cu cineva în Berceni), benzina (600 de lei), închirierea motocicletei de la firma intermediară (1000 de lei pe lună), plus comisionul firmei, de 12%.
Dar rar se întâmplă ca livratorii să-și atingă targetul de 8400 lei. În cele mai multe luni ajung la 5000 lei, uneori la 6000 lei. Athos spune că a avut multe zile în care a lucrat până la 15 ore și, uneori a ajuns la un target de 7000 de lei pe lună. Asta înseamnă că a rămas cu 1700- 1800 de lei. (Despre cât de prost câștigă în realitate livratorii din București a scris anul trecut și Digi24.ro).
Athos însă este un optimist. Spune că băieților din Bangladesh le merge mult mai rău decât srilankezilor pentru că sunt mai puțin educați, au un nivel mai scăzut de engleză și se descurcă mai greu din punct de vedere social.
Nu vor să se întoarcă acasă pentru că au datorii. Preferă să treacă ilegal granița
Ranga (34 ani), locuiește în România de șase ani și se autointitulează „președintele comunității de srilankezi din România”. Spune că dintre cei 30.000 de srilankezi care s-ar afla acum în România, 8000 au probleme cu actele.
„Dacă ești român, ai putere, pentru că ai, poate, anumite conexiuni, poți cunoaște avocați. Migranții nu au nimic, iar unele companii sunt adevărate închisori. Cei mai mulți srilankezi nu vor să se întoarcă acasă, au datorii pe care le-au făcut pentru a veni aici; de aceea unii preferă să treacă granița ilegal”, spune Ranga.
Conform Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Oradea, în primul trimestru al anului 2024, au fost depistați 650 de cetățeni intrați legal în țară și care încercau să treacă ilegal frontiera în Ungaria. Cei mai mulți proveneau din Bangladesh, Nepal, Etiopia, Pakistan, Sri Lanka, Vietnam, Siria, India, Egipt și Irak.
Modalitățile de trecere ilegală cel mai des întâlnite sunt traversarea frontierei terestre, ascunderea în mijloacele de transport, folosirea documentelor de călătorie și a vizelor false, substituirea de persoane etc.
După ce ajung în România, muncitorii non-europeni au 90 de zile la dispoziție să-și obțină permisul de ședere. Trebuie să depună personal documentele necesare, printre care avizul de muncă obținut de la angajator, dacă acesta plănuiește să îi țină în slujbă pe o perioadă de cel puțin un an.
Manik a decis să ia măsuri
Cam la trei luni după ce a ajuns la restaurantul din Constanța, Manik a realizat că patronul nu menționează nimic despre permisul de ședere pentru el și colegii săi srilankezi. („permesso di soggiorno”, cum spune el în italiană).
Atunci a decis să înregistreze pe furiș, cu telefonul, o discuție între superiori și a rugat pe cineva să-i traducă din română. Așa a descoperit că, la terminarea sezonului turistic, șeful plănuia să îi urce în avionul înapoi spre casă. Fără nicio explicație, după ce le-a promis un contract pe doi ani.
Manik susține că așa s-a întâmplat și în anul anterior cu un grup de tineri din Bangladesh și crede o va mai face și în anii ce urmează.
Sunt complet nepăsători la împrumuturile pe care srilankezii le-au făcut acasă, bijuteriile de familie pe care le-au amanetat și terenurile pe care au trebuit să le vândă pentru șansa de a munci în România, spune furios Manik.
Totuși, spre deosebire de alți colegi, el are un avantaj: știe limba engleză foarte bine. Astfel că după ce a aflat planurile șefului s-a prezentat la biroul de imigrări împreună cu colegii săi:
„Înainte să ne prindă cei de la imigrări, mai bine ne ducem noi la ei”, îmi explică Manik care a fost strategia.
Autoritățile îi ascultă și iau măsuri
Serviciul pentru imigrări al județului Constanța le-a spus că timpul le-a expirat deja de trei săptămâni. Dar, totuși, i-a ascultat. Inspectorii l-au sunat apoi pe administratorul restaurantului, a amendat compania și a obligat-o să le elibereze permise de muncă pe un an celor șase muncitori care altfel ar fi fost trimiși acasă.
Abuzul nu ar fi fost posibil nici dacă, în inspecțiile lor, autoritățile ar controla nu doar ce se vede la suprafață și ar sta de vorbă doar cu bucătarul șef și cu ospătarii, ci s-ar aventura până în bucătăria restaurantului. Manik spune că acolo sunt srilankezi care muncesc 12 ore pe zi fără plata orelor suplimentare. Nici măcar o dată în timpul în care a lucrat acolo, inspecția nu a ajuns până în bucătărie, povestește Manik.
Inspectoratul Teritorial al Muncii Constanța susține, însă, altceva. Ca răspuns la o solicitare trimisă, ITM spune că restaurantul la care a lucrat Manik a fost supus mai multor controale inopinate în cadrul cărora au fost verificate, prin sondaj, condițiile de muncă și situația legală, atât ale cetățenilor români, cât și străini. Instituția mai precizează că atunci când au fost identificate neconformități legale, s-au stabilit sancțiuni și s-au luat măsuri de remediere.
Totuși, un reprezentant al unui ONG dedicat migrației mi-a spus că, într-o discuție recentă cu angajați dintr-un inspectorat de muncă din România, aceștia i-au recunoscut că lucrează cu „o mână de oameni”. Că nu au suficient personal pentru a verifica toate sesizările.
Perspectiva europeană
Între timp, în martie 2023, Comisia Europeană a inaugurat două proiecte pilot în Bulgaria și România, menite să întărească granițele celor două țări. Anitta Hipper, expert în relații internaționale la Comisia Europeană, Directoratul General Migrație și Afaceri Interne, a declarat:
„Comisia a evaluat progresul și am observat rezultate tangibile obținute prin cele mai bune practici în domeniul procedurilor de azil, returnărilor eficiente, gestionării frontierelor și, de asemenea, consolidării cooperării cu țările vecine.”
„Pentru fortificarea granițelor, României i-au fost alocate 195 de milioane de euro, pentru perioada 2021 – 2027, prin intermediul Instrumentului pentru Managementul frontierelor și politica de vize.”
În același timp însă, inspectoratele de muncă din România, care ar putea preveni ca astfel de abuzuri să se întâmple (și imigranții să nu mai fie nevoiți să treacă ilegal granița în altă țară), nu primesc atenția cuvenită.
O lege care-i favorizează pe angajatori
La sfârșitul lui 2022, o ordonanță de urgență dată la propunerea patronatelor, fără consultarea ONG-urilor specializate, spune că angajații străini din țări non-UE nu vor mai putea să-și schimbe locul de muncă în România, în primul an, decât cu acordul scris al angajatorului pentru care lucrează.
Conform legii, muncitorii străini nu ar mai avea nevoie de scrisoare de eliberare (release letter, după cum se numește documentul) de la al doilea angajator mai departe, pentru a-și găsi un loc de muncă. În practică, însă, toate agențiile de recrutare o cer, ceea ce face ca o recomandare proastă înscrisă în document, de la angajatorul anterior, să le reducă mult șansele de a putea lucra în altă parte.
Ce spune expertul: „Condițiile de cazare sunt reclamate cel mai des”
Anatolie Coșciug, director adjunct al Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației, spune că cercetările echipei lui au scos la iveală trei forme principale de abuz în muncă:
„Lucrurile pe care angajații le raportează ca fiind abuzive țin de a nu avea un contract de muncă (sau cel puțin nu unul semnat și înregistrat), orele de lucru — vedem foarte des că oamenii lucrează mai mult decât prevede contractul sau lucrează în afara intervalelor de timp considerate normale.
Am mai observat și abuzuri privind condițiile de lucru, mai ales pentru oameni care lucrează în diferite fabrici, construcții și altele unde condițiile sunt problematice, în sensul că există mult praf, căldură și un ritm de lucru susținut, fără să li se asigure minime forțe de protecție.
Condițiile de cazare sunt, însă, menționate cel mai des, cu condiții extreme, în care 20-30 de oameni locuiesc împreună, împart o singură baie și o singură bucătărie și pentru care plătesc sume mult prea mari.”
Anatolie Coșciug consideră că procentul de muncitori străini care ajung în România cu vize de muncă și încearcă să treacă ilegal granița cu Ungaria este totuși mic.
„Raportul oficial vorbește despre 7500 de persoane descoperite ca încercând să treacă frontiera cu Ungaria, din care 5600 intraseră în România legal, cu vize de muncă. Cred că trebuie să raportăm numărul ăsta la totalul de 120.000 de muncitori străini care locuiau în 2023 în România. Înseamnă puțin peste 4%. Asta nu arată un fenomen de masă”, spune expertul.
Manik se angajează la un restaurant srilankez din București
Să ne întoarcem acum la povestea lui Manik, care a muncit câteva luni și în restaurantul srilankez din Obor, București.
Spune că se înfurie și acum când se gândește cum erau amenințați el și colegii lui de patronul srilankez.
Majoritatea au ajuns la acest loc de muncă, la fel ca el, în căutarea disperată a unui job înainte să expire termenul de 90 de zile de la încheierea ultimului contract.
Manik povestește că patronul le vorbea urât, îi amenința și le tăia constant salariile și așa insuficiente. Ultima dată, amenda dată de inspecția muncii, care a închis restaurantul pentru câteva zile din cauza lipsei de igienă, a fost plătită din salariile angajaților, spune srilankezul.
Manik câștiga 2000 de lei pe luna, dar colegul său bucătar, un bărbat de peste 50 de ani, cu copii în Sri Lanka și aflat încă sub povara împrumutului, nu avea mai mult de 1800 lei. Un alt coleg ar fi fost amăgit timp de trei luni cu promisiunea unui permis de muncă. A făcut tot ce i s-a spus, a fost șofer, a spălat vase, a fost ospătar. La sfârșitul termenului, însă, fără actele necesare, a fost nevoit să se întoarcă acasă, în Bangladesh.
„Noi am fost 100% sinceri cu el. I-am spus toate problemele noastre, iar el a profitat de asta”, mai povestește Manik despre patronul restaurantului, despre care spune că mai are și un alt business prin care duce banii muncitorilor acasă, în Sri Lanka, percepând taxe mai mici decât băncile (un sistem cunoscut în limba tamil cu numele de undiyal).
Când veneau inspectorii de la imigrări, îi punea să se ascundă pe cei care nu au acte sau închidea restaurantul în ziua respectivă, mai susține Manik.
Avocata confirmă relatările lui Manik
Gabriela Panțu este avocată și i-a oferit consiliere juridică lui Manik pentru a putea pleca de la restaurantul srilankez și să se angajeze legal în altă parte.
„Salariul minim pe economie, ore suplimentare neplătite, condiții mizere de locuit, cinci băieți într-o cameră, acest băiat nu și-a văzut contractul de muncă, nu și-a primit niciodată salariul întreg, nu și l-a primit la timp. Mai mult, când restaurantul a fost amendat pentru nerespectarea unor prevederi legale, angajatorul a reținut din salariul muncitorilor străini sumele de bani necesare pentru a achita amenda”, enumeră avocata lucrurile pe care le-a descoperit în neregulă.
Gabriela Panțu confirmă practic ce mi-a spus și Manik.
Contractul dintre restaurant și Manik s-a încheiat când acesta a hotărât să-și facă bagajele și să plece fără să anunțe, în ciuda avertismentelor clare din partea Gabrielei Panțu de a nu face asta. După plecarea din casa patronului, acesta l-a acuzat că ar fi furat bani, a împânzit toate grupurile de srilankezi din România și din străinătate cu poze cu el deasupra anunțului că este un hoț și același lucru l-a menționat inițial pe release letter.
Să obții despăgubiri când ești imigrant în România nu-i treabă ușoară
La sfatul avocatei sale, Manik și-a luat inima în dinți și s-a dus să depună plângere împotriva fostului patron pentru abuz verbal și calomniere la secția de poliție numărul 6 din București.
L-am însoțit pentru că am vrut să aflu cum tratează autoritățile astfel de cazuri.
Lui Manik i s-a îngăduit să stea de vorbă cu cineva abia după ce l-a asigurat pe polițist că se află acolo la sfatul unui avocat și că este foarte conștient de faptul că are tot dreptul să depună această reclamație.
Am așteptat mai bine de 40 de minute. Manik a reușit să depună plângerea penală numai după ce avocata Gabriela Panțu a vorbit la telefon cu agentul de poliție și i-a explicat că este vorba de o plângere penală împotriva unui angajator care își amenința fizic și psihic angajații.
Mai departe, Manik și-a spus povestea și la Inspectoratul Teritorial al Muncii și la IGI, în speranța ca cineva să îl ajute să își obțină documentele necesare pentru a-și găsi de lucru în altă parte.
A făcut multe drumuri, s-a lovit de multe indicații contradictorii dar nu s-a dat bătut. A reușit ca ITM-ul să telefoneze restaurantului srilankez și să îi oblige pe patroni să-i dea actele în cel mai scurt timp.
Patronii au refuzat să vorbească
L-am însoțit pe Manik la fostul loc de muncă, unde a mers pentru ultima dată ca să-și obțină actele. Am sperat să am astfel ocazia să obțin un punct de vedere de la Maria, soția srilankezului împreună cu care conduce restaurantul.
N-am avut succes. Inițial mi-a spus că nu vrea să discute de față cu Manik și că preferă să ne auzim la telefon. Când am sunat-o, însă, ulterior, a refuzat să vorbească cu mine.
Imediat ce am părăsit restaurantul, Manik mi-a mărturisit că ceea ce îi adresa patronul srilankez în limba singaleză, de față cu mine, erau amenințări.
România are legi „peste medie” care protejează muncitorii străini, dar acestea nu sunt cunoscute și aplicate
Avocata Gabriela Panțu consideră că legile românești sunt foarte bune, menite să protejeze muncitorii, dar ele nu sunt cunoscute, înțelese sau aplicate, de angajați, de instituții, iar de muncitori, cu atât mai puțin.
„Am văzut la serviciul pentru imigrări broșuri în toate limbile în care sunt arătate drepturile muncitorilor străini. Pe un ecran rulează informații utile în acest sens, din care rezultă toate posibilitățile pe care ei le au. Dar, evident, muncitorii străinii nu le văd. Și pe internet există foarte multe site-uri oficiale care popularizează drepturile pe care muncitorii străini le au, dar ei sunt cumva neajutorați. Poate că nici nu le înțeleg”, spune Gabriela Panțu.
Anatolie Coșciug împărtășește aceeași părere.
„Sunt o serie de cercetări comparative pe mai multe țări care arată că România are un set de legi peste medie în ceea ce privește protecția angajaților. Ce se întâmplă la noi este altceva (…), de exemplu faptul că avem o lungă istorie de a abuza angajații…”
Perspectiva unei jurnaliste de investigații din Sri Lanka
Pentru taxele de viză, bilet de avion și comisionul agenției de recrutare, muncitorii străini trebuie să plătească sume între 3000 și 4000 de euro pentru a putea veni să muncească în România.
Dilrukshi Handunnetti, fondatoarea Centrului pentru Jurnalism Investigativ din Sri Lanka, îmi spune că una dintre soluțiile celor care vor să plece este să împrumute bani de la cămătari, cu dobânzi mai mari decât dublul sumei, pentru că băncile nu oferă împrumuturi fără garanții solide de returnare.
„… (cămătarii) pot, bineînțeles, să pună presiuni. Și pun presiuni asupra familiei. Știu unde locuiesc, așa că merg și amenință familia. Le spun <<Știi că soțul tău a lăsat casa drept garanție; acum este a mea>>”, spune jurnalista.
„Angajatorii cunosc această situație și unii dintre ei, din păcate, o folosesc ca pe o metodă de a-i constrânge să lucreze în condiții inumane, să locuiască în condiții greu de suportat în barăci insalubre, foarte mulți într-o cameră, înghesuiți. De asemenea le pretind să lucreze ore suplimentare pe care nu le plătesc și nu le acordă zilele libere corespunzătoare. Practic îi tratează ca pe niște sclavi. Există și excepții, dar nu prea multe,” este părerea și Gabrielei Panțu.
Prinși între joburi care îi epuizează fizic și dificultatea de a-și plăti împrumuturile de acasă, pentru mulți muncitori, singura soluție pertinentă este plecarea din țară. Câți ajung, însă, să o și facă?
În loc de concluzii: ce ne lipsește ca să fim niște gazde mai bune pentru muncitorii străini?
Manik are acum un nou loc de muncă într-un alt restaurant din București și, deși este, de departe, cel mai uman loc în care a lucrat până acum, și-a pierdut încrederea. Se așteaptă oricând ca ceva rău să i se întâmple în România. Ca cineva să-și arate „adevărata” față.
La rândul lui, după ce în ultimele luni a lucrat în restaurantul Mesopotamia în condiții bune, dar salariu, spune el, insuficient, Anthos îmi dezvăluie cu mândrie că tocmai a trecut interviul la un hotel de cinci stele din Brașov.
Pentru a documenta acest material, a trebuit să navighez printr-o junglă legislativă, discutând cu avocați, foști angajați ai Inspectoratului General pentru Imigrație, agenții de recrutare și fiecare părea să aibă un alt răspuns.
Am constatat că nu avem încă ONG-uri consacrate care să îi reprezinte legal sau să-i consilieze pe acești oameni. Poate fi doar o chestiune de timp.
Am înțeles că, dacă nu vorbești limba română, relația cu instituțiile care au obligația să te sprijine, este sortită eșecului. În același timp, este atât de greu să găsești cursuri gratuite de limbă română.
Am mai constatat că percepția generală în societate este că scopul acestor oameni este doar să umple un gol economic.
În cuvintele cercetătorului Luis Escobedo, el însuși migrant în România, nimeni nu își părăsește țara pentru că vrea să rezolve problemele altor țări. Migrăm pentru că vrem să cunoaștem lumea, să vorbim limbi străine, să ascultăm povești, să ne spunem povestea, să ne construim cariere la care poate părinții noștri nici nu au visat.
Am scris la un moment dat pe social-media că muncitorii asiatici nu vor să rămână aici. Că vor doar să lucreze câțiva ani, să strângă bani și să se întoarcă acasă.
Am fost imediat sancționată pe Facebook de un tânăr srilankez care m-a întrebat ce vreau să spun cu asta și mi-a trimis un mesaj prost tradus cu Google Translate: „Ne pare foarte rău pentru scrisul tău, deoarece lucrăm pentru tine în fiecare zi”.
Am înțeles că am greșit. Și că oamenii aceștia luptă să rămână aici, pentru că au pariat pe România.
Ascultă varianta audio a acestui material pe Spotify, Apple Podcast sau Youtube.
Acest articol a fost documentat și scris în cadrul Programului de mentorat în jurnalism al Forumului Rațiu, sub îndrumarea lui Nick Thorpe, în calitate de mentor profesionist. Mai multe informații despre proiect sunt disponibile aici.
Articolul a fost editat pentru HotNews.ro de Gabriel Bejan.
