VIDEO Cea mai cunoscută lingvistă din România analizează discursul politicienilor. „E calea simplă a unor oameni care poate nu au avut suficientă educație”

„Emoțional, repetitiv, foarte simplu, cu formule elementare și propoziții scurte”. Aşa descrie lingvista Rodica Zafiu discursul celor care, în acest an, cer votul românilor în patru runde de alegeri. Profesoara de limba română vorbeşte, într-un interviu pentru cititorii HotNews.ro, despre transformarea discursului public şi despre ce spune despre noi limbajul pe care îl folosim.

Peste 1.700 de articole. Din anii ’90, aproape fără întrerupere, Rodica Zafiu a scris săptămânal despre limba română în revistele România Literară şi Dilema Veche. Sursele primare au fost textele ziariştilor, ştirile televiziunilor, discursurile politicienilor, conversaţiile românilor. Din anii ’90, Rodica Zafiu a analizat schimbările din societate prin intermediul cuvintelor pe care acestea le aduc în limbajul nostru. Rodica Zafiu este membră corespondentă a Academiei Române, cercetătoare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” şi profesoară la Facultatea de Litere a Universității din București.

Interviul face parte dintr-o serie lansată de HotNews.ro, care în anul electoral 2024 a discutat cu personalități nonpartizane din domenii diverse.

• „Reapare un discurs așa, de mahala, naționalist, cu simplificări, cu acuzații, cu termeni catastrofali. E calea simplă, calea comodă a unor oameni care poate nu au avut suficiente modele și suficientă educație”.

În interviu acordat HotNews.ro, Rodica Zafiu explică de ce au apărut clişeele lingvistice ale generaţiilor crescute în comunism şi cum sunt înţelese cele ale generaţiei Z, dar și cum s-a ajuns la fenomenul plagiatului. Profesoara spune că și dictatul de comentarii este o formă de plagiat și că tinerii ar trebui să fie încurajați în școală să se exprime cu propriile cuvinte și cu propria minte.

Ce înseamnă să fii „cea mai bună versiune a ta” şi „să trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima?”. De ce n-ar trebui să ne supărăm atunci când farmacistul ne dă medicamentele folosind expresia „cu drag?”.

Rodica Zafiu a analizat și discursul politicienilor, spunând că prin a vorbi „pe limba poporului” aceștia au înțeles să simplifice realitatea politică și să aducă totul la motivații meschine, la lupta pentru putere: „E tipul de discurs pe care îl găsim în campania electorală și care pe mine mă irită foarte tare, în care politicianul vine și spune: ceilalți fură, luptă pentru os, își păstrează scaunul și alte asemenea asemenea formule”.

Redăm interviul acordat de profesoara Rodica Zafiu pentru cititorii HotNews.ro:

„Dictatul de comentarii e o formă de plagiat”

– HotNews.ro: De ce iubeşti limba română? Ce e de iubit?

Rodica Zafiu: O întrebare grea. Probabil că din şcoală s-au lipit şi curiozitatea, şi plăcerea de a face analize gramaticale, stilistice. Am prins o perioadă când nu se învățau comentarii pe de rost. Stăteai cu profesorul de vorbă, se mai puneau întrebări, te mai gândeai, căutai prin cărți…

– Ai copiat?

– Nu! Era o chestie de mândrie. Sunt eu mai proastă decât alții? De ce să copiez?

– Cum a apărut această boală a plagiatului, mai ales în mediul universitar?

– Unde (în mediul universitar), din păcate, vin de multe ori tineri care au practicat copiatul și descărcatul de texte. Unii spun că preferă să copieze pentru că n-au timp, unii pentru că, de fapt, nu sunt siguri pe ei. Dar în mare măsură e vorba de obişnuinţă. Dacă a mers de foarte multe ori să descarci de pe internet, profesorul nu le-a recunoscut, nu ai luat notă mică, nu ai fost dat afară din școală pentru asta, probabil că tentația să continui e mare.

Chiar dictatul de comentarii e o formă de plagiat, pentru că cineva reproduce niște texte pe care altul le-a făcut, nu încearcă să exprime o idee cu propria minte. Asta ar trebui să facă școala, să le dea tinerilor curajul să spună ceva valabil, cu propriile cuvinte și cu propria minte. Și atunci, s-ar mai reduce tentația. În realitate, contează foarte mult și ce cer profesorii, și cum sunt examenele.

– E complicat să vorbești cu cuvintele tale?

– Sigur că studenţii care copiază au și zone în care se exprimă liber, probabil pe Facebook, în discuțiile cu prietenii. Acolo nu au o asemenea spaimă de cuvânt. Dar şi-au dezvoltat, probabil din școală, teama că un limbaj mai înalt, precum cel dintr-o analiză de text sau dintr-un comentariu, nu e la îndemână pentru ei. Aşa că trebuie neapărat să-l ia din altă parte: alții au spus-o, e mai simplu, e mai sigur și nimeni nu ne pedepsește.

– La şcoală li se cere adesea să memoreze această exprimare.

– Şcoala tocmai asta nu asta ar trebui să facă. N-ar trebui deloc să stimuleze învățatul pe de rost, ci să verifice tot timpul cum se formează competențele de exprimare personală. Dar e mult mai greu. Pentru că munca profesorilor ar fi de 10 ori sau mai mult mai grea dacă ar avea și timp și disponibilitate să le dea elevilor feedback. Pentru că, atunci când vrei să dezvolți modul de exprimare al unor tineri, trebuie să corectezi lucrare de lucrare, nu să verifici doar că ceva acolo s-a scris și e bine.

În legătură cu multe lucruri care se fac în școală apare plângerea „Nu ne folosește în viață”. Or, exprimarea în limba română chiar ne folosește în viață. Efectiv, în societate, noi judecăm oamenii după felul în care vorbesc. Se aduc exemple de persoane care au ajuns în funcții importante și vorbesc prost și fac greșeli de exprimare și nu știu să lege un un discurs. E adevărat, dar lumea tocmai observă asta. Îi ironizează. Că au un succes efemer nu înseamnă că sunt modelul la care la care trebuie să ne raportăm. În general, când e de ales între două persoane pentru un post, cineva îl preferă pe cel care știe să își exprime ideile.

Despre discursurile a trei preşedinţi: Iohannis, Băsescu, Iliescu. Unul dintre ei a „adus un alt limbaj”

– Un exemplu: cea mai recentă declaraţie a unei persoane publice, pe care încă n-o numim. Ce spun despre ea cuvintele pe care le rosteşte?. „Concluziile acestor consultări, inclusiv concluziile dezbaterilor de astăzi, se vor reflecta în documentul strategic care urmează pe urmă să fie adoptat de Consiliul European, probabil la sfârșitul lunii iunie. Am pus bazele actualei agende strategice a Uniunii, în care am convenit atunci să lucrăm împreună la nivel european pentru protejarea cetățenilor și a libertăților, dezvoltarea unei baze economice solide, construire a unei Europe verzi, echitabile, sociale și neutre din punctul de vedere al impactului asupra climei”.

– În primul rând, am remarcat – și bănuiesc că de asta l-aţi și ales – clișeizarea. E ceea ce numeam, cu referire la limbajul perioadei comuniste, limbă de lemn. Evident că există, cu un sens mai larg, și o limbă de lemn a instituțiilor europene sau a politicii internaționale. Și marele dezavantaj al acestui limbaj clișeizat e că nu comunică foarte mult. Adică el sună normal, dar e foarte lipsit de informație şi nu cred că ajunge la un public mai larg. E un discurs tipic care nu spune mare lucru, dar respectă niște clișee.

– E vorba de Klaus Iohannis. Vrea să spună ceva?

– În politică, e o artă și să nu spui. În diplomație, unele lucruri rămân nespuse sau sunt spuse numai într-un cod anume pentru inițiați. Din păcate, e greu de găsit acel discurs care chiar să ajungă la oameni, să spună ceva concret. Sigur, să respecte și niște norme ale comunicării mai înalte, dar să fie destul de apropiat de înțelegerea publicului.

– Traian Băsescu?

– El a avut acest talent. De altfel, încă de la început, unul din atuurile sale a fost că aducea un alt limbaj. Sigur, și cu niște note colocviale, unele de limbaj mai nonconformist. Dar cu multă concretețe, care contrasta cu restul limbii de lemn de dinainte.

– Viorica Dăncilă?

– Acolo era un discurs destul de sumar, destructurat, din care nu-mi mai aduc aminte mare lucru.

– Dar politicienii din anii ’90? Iliescu, Raţiu, Câmpeanu?

– În anii 90, se putea vedea foarte bine un discurs care păstra multe dintre structurile limbii de lemn şi mai aducea și niște inovații. De pildă, atunci a fost lansat conceptul de „emanație”, despre care unii își mai aduc aminte şi care era un eufemism.

În cazul lui Ion Iliescu, multe dintre clișeele și formulele lui au ajuns șlagăre gazetărești. „Meandrele concretului” și altele. Ar putea fi făcut un dicționar al anilor ’90 cu istoria acestor formule. Sigur că discursul pe care îl aduceau Rațiu și Câmpeanu era cu totul altul. Ne aducea aminte celor care citisem mai mult istorie sau memorii de discursurile de dinainte de război. Formule, uneori mai pretențioase, dar politicoase, și discursuri cu mult mai multă substanță și care aduceau o mare noutate. Nu au adus și succes. Asta știm, din păcate.

Tipul de discurs din campania electorală – politicianul vine și spune: ceilalți fură, luptă pentru os

– Cum s-a transformat discursul politicienilor în ultimii 34 de ani?

– Ca peste tot în lume, s-a apropiat mai mult de stilul colocvial, de vorbirea informală. Dar nu doar la noi. Există o carte apărută acum vreo 15 ani în care e studiat discursul tuturor președinților americani sub acest aspect. Și cartea are undeva în titlu ideea de politică anti-intelectuală. Autorul a observat cum, de la discursurile clasice, bine construite, cu o retorică stăpânită, se ajunge la un discurs – ne gândim la Trump, de pildă – emoțional, repetitiv, foarte simplu, cu formule elementare, propoziții scurte.

La noi a fost mai complicat, pentru că n-am avut o evoluție lentă. A fost perioada de non-discurs și non-retorică a limbii de lemn, în care totul era clișeizat. Discursurile lui Ceaușescu erau niște dări de seamă cu aceleași și aceleași formule.

Anii ’90 au fost foarte tensionați, cu un discurs adesea chiar mai violent decât astăzi, cu acuzații şi injurii. Dar rămăsese şi limba de lemn. Totul era însă foarte încărcat de tensiune, de polarizare. Noi versus voi, liniștea versus schimbarea, apăreau tot felul de cuvinte cheie.

După aceea, lucrurile s-au cam amestecat. Au apărut și stiluri individuale și banalizare, dar nu în mare progres retoric. Cred că tocmai mergând către o comunicare banală, cotidiană, tradiția bunei retorici a discursului, care și emoționează, dar și convinge prin argumente, nu prea s-a constituit.

– E mai important ca un politician să aibă o bună retorică sau să vorbească pe limba poporului?

– E important să vorbească pe limba poporului, dar aici există și riscuri. De obicei, asta e înțeles ca un mod şi de a simplifica realitatea politică, de a aduce totul la motivații meschine, la lupta pentru putere. E tipul de discurs pe care îl găsim în campania electorală și care pe mine mă irită foarte tare, în care politicianul vine și spune: ceilalți fură, luptă pentru os, își păstrează scaunul și alte asemenea asemenea formule.

Ele, într-adevăr, sunt pe înțelesul tuturor, dar nu aduc mai multă înțelegere a situației politice. Or, eu visez la un discurs care să fie pe înțelesul tuturor, dar totuși să arate că politica presupune și idei, și generozitate, și solidaritate.

Îmi aduc aminte acum de dezbaterile din timpul campaniilor pentru vaccinare: se făcea apel la valori, nu neapărat numindu-le explicit, dar implicându-le. De ce e bine să faci un lucru ca să nu faci rău celui din jur. De ce trebuie să te gândești să fie bine nu numai în casa ta, ci și pentru ceilalți?

Ei bine, nu prea întâlnesc tipul ăsta de discurs, din păcate. Şi observ că reapare un discurs așa, de mahala, naționalist, cu simplificări, cu acuzații, cu termeni catastrofali. E calea simplă, calea comodă a unor oameni care poate nu au avut suficiente modele și suficientă educație. Dacă nu te raportezi la o tradiție de discursuri-model, vorbești cum poți sau cum ai învățat de de la cei mai bătrâni din partid.

Ciclul de viaţă al clişeelor verbale: înfloresc, sunt uitate şi apoi înlocuite cu altele

– Dar în cazul limbajului corporatist care e psihologia?

– Şi în cazul limbajului corporatist sunt clișee pe care le recunoaștem destul de ușor și care, la un moment dat, devin contraproductive. Dacă citești 100 de CV-uri în care toată lumea se prezintă la fel, e proactivă, e optimist, e bun comunicator și creativ, atunci deja nu mai au relevanță. Oamenii aplică o serie de rețete non-productive și autodistructive. Există însă aspecte ale limbajului corporatist care țin chiar de logica funcționării. Anglicisme multe, jargon, comunicare bilingvă. Asta e oarecum normal. Ei bine, aceste clişee sunt şi semnul unei simplificări a realității: suntem uniţi, facem teambulding, valorile sunt importante pentru noi, nu profitul, totul e bine dacă suntem dedicați.

– Sunt atins de acest limbaj corporatist atunci când vă spun că “vreau să fiu cea mai bună versiune a mea” și că “vreau să trăiesc în fiecare zi ca și când ar fi ultima?”

– E limbaj corporatist și, în același timp, e limbajul la modă al cărților de dezvoltare personală. Optimism obligatoriu, o generalizare care sperie. Să fii „asumat” reprezintă un ideal de persoană independentă şi curajoasă. Clișeele dispar însă de la sine după o vreme. În anii ’90, erau tot felul de clișee enervante care cred că nu se mai folosesc foarte mult azi: formula „ce se întâmplă”, „deci”. Clișeele au momentul lor de înflorire și apoi intră în uitare şi sunt înlocuite de alte clișee.

– Clişeele noii generaţii: de pildă, „îmi cer și eu scuze de la întrebarea asta” vă anunţă că urmează să vă adresez o întrebare interesantă. Sunt mai creativi Gen Z decât înaintaşii lor?

– Nu cred. Întotdeauna, limba este în mișcare, iar percepția noastră e oarecum tipică: când suntem dintr-o generație, ne uimește sau ne surprinde ceea ce vorbește o altă generație și de obicei se pune eticheta „tinerii din ziua de azi nu mai știu să vorbească” sau „sunt creativi” – dar asta mai rar. Ne șochează noutățile, dar ele înlocuiesc niște formule care acum 20 sau 30 de ani erau la fel. Acest „gen”, despre care deja s-au scris studii și care e o formă de aproximare, a prins. A prins foarte bine, probabil imitând pe „like” din engleză americană vorbită. Dar culmea că fenomenul nu e numai la noi. Există un „genre” în franceză folosit la fel, un „tipo” în italiană folosit la fel. Sunt pur și simplu niște mode care corespund unei nevoi. Cred că în vorbirea tinerilor de azi sunt într-adevăr multe împrumuturi chiar din engleză. Astea sunt tipice.

„Şme”, „libi”, „obo” şi cum se mai manifestă creativitatea în limbaj

– „Cu drag”?

E un exemplu foarte bun de dinamica limbii. Până acum 10 ani, lumea spunea „cu plăcere”, „pentru nimic”, „pentru puțin”, ca răspuns la mulțumire. „Cu drag” a migrat probabil de la formulele de încheiere a scrisorilor, a mesajelor, unde era formula prototipică. A avut un succes nebun! În primul moment, e șocant, pentru că introduce o notă de afectivitate și de intimitate în relații între necunoscuți. Șoferul de taxi, vânzătoarea, portarul îți răspund „cu drag”.

Dar, dincolo de uimirea noastră inițială, după ce-l auzim foarte des, nu-i așa că începem să ne obișnuim cu el? Eu deja îl folosesc! Deși am scris contra lui, deși mi se pare ridicol în multe situații, pentru că l-am auzit de atâtea ori și pentru că, de fapt, nu mi se mai pare chiar atât de absurd, am început să-l folosesc. Limbajul e un fenomen social. E un fapt de conformism sau de colaborare cu ceilalți. Astăzi se folosește foarte mult, „cu drag”, „cu mult drag”, „cu mare drag”. Așa cum „mulțumesc” e şi „mulțumesc mult”, „mulțumesc frumos”

– „Mulţu”…

Formulele de politeţe sunt, prin definiţie, dinamice: se înlocuiesc, se împrumută, se schimbă pentru că ajung să fie prea prea clișeizate, prea asemantice. Și atunci variația le aduce un plus de participare, de afect. „Bună ziua” e sec, e banal. „O zi bună” e deja o urare personalizată. Până când ajunge și „O zi bună” să fie la fel de banal ca „Bună ziua”. „Mulţumesc” e o formulă un pic cam lungă și care a fost multă vreme puternic concurată de „mersi”. Dar „mersi” s-a încărcat de oarecere indiferenţă, banalizare, a devenit un fel de a-l expedia pe celălalt.

Pentru a folosi ceva mai scurt, a apărut „mulţam”. O altă soluție, într-adevăr, cea de a trunchia „mulțu” din „mulțumesc”. Care e totuși o noutate, pentru că trunchierea nu era până acum niște ani foarte folosită în română. Am scris despre asta prin anii ’90: „şme” în loc de „şmecher”, dar asta e deja veche. „BAC”, „prof”. Treptat, s-au înmulţit. „Libi”, în limbajul militarilor în termen, se referă la „liberare”. În limbajul părinților, „grădi”. „Obo”, „plicti”, „gospo”, de la gospodină. E un model care, odată ce există în limbă, se poate întâmpla să aibă succes. Şi la noi, în limbajul colocvial, pare să aibă. Adică aceste forme scurtate au de-a face și cu diminutivarea, și cu afecțiunea, și cu ludicul.

Creativitatea în limbaj se manifestă și așa. Şi de asta e atât de interesant să te ocupi de limba vorbită, de limbajul colocvial, de jocurile de cuvinte. Nu e neapărat o dorință de economie sau de grabă, cum ar crede unii, pentru că în alte cazuri amplificăm cuvintele. În argoul copiilor nu eşti doar „copil prost”, ci „copil prost din părinți parașutiști”. Pe vremuri, nu ştiu dacă mai există. Sau „a se duce cu roata de cașcaval pe dunga gardului”, „plimbă ursul că ruginește lanțul”. Formule care nu contribuie deloc la economia limbajului, dar manifestă ludicul şi disponibilitatea noastră de a de a crea, de a ne juca cu limbajul și în scopul de a crea legături. Pentru că, odată ce niște forme sunt preluate de un grup de o generație, ele devin embleme și mijloace de coeziune ale acelui grup sau acelui gene.

„Am căutat în zadar originea expresiei «a bate Cuba»”

– De unde avem „termopan”?

– Da, m-a interesat. În timp, termopanul devenise la noi o o emblemă a modernizării. „Termona” e unul dintre acei termeni care se trag dintr-o denumire comercială și nu e întotdeauna clar de unde vin. Am descoperit că exista prin anii ’60 o firmă nemţească pe nume „Thermopane”. În germană, cuvântul ajunsese să fie un termen generic, cum s-a întâmplat, de pildă, cu „Xerox”. Ei bine, în aceeași perioadă, românii au imitat tipul acela de ferestre. Prin anii 60, în revistele de construcții și arhitectură, se vorbea deja de termopane. Cuvântul a intrat în limbajul curent după ’90, când toate casele aveau musai să aibă termopan. S-au scris eseuri despre România termopanelor şi despre această obsesie. Astăzi cuvântul s-a banalizat. Poate doar să ajungă sinonim pentru fereastră: „Am deschis termopanul”. E o posibilitate.

– Şi „trafalet”?

– Aici povestea e mai complicată și mai obscură. Mă întrebam cum se poate ca toată lumea să vorbească despre trafalet, inclusiv de „sființirea cu trafalet”. Nu era niciun dicționar, nu avea nicio explicație etimologică. Și totuși toți îl foloseam. Așa că am pierdut mult timp căutând pe internet, imaginându-mi că există o firmă undeva germană, englezească, sârbească care să se numească „Trafalete”. Şi de acolo să se fi adus trafaleteţii. Sau trafaletele, nu ştiu cum e pluralul. Am transmis însă obsesia trafaletului unui coleg de la Facultatea de Litere, care a dat de un fir foarte bun: se pronunţă trafalet un cuvânt care înseamnă, în rusă, „model, tipar”. E probabil ca trafaletul, așa cum îl știm noi, să fi fost preluat de la acea rolă care care are un model, un tipar.

– Dar sunt cuvinte care te nedumeresc în continuare?

– De pildă, am căutat în zadar – dar tot nu pierd speranța – originea expresiei „a bate Cuba”. Pentru a bate palma. „Give five”. De unde vine Cuba? Explicaţiile de pe internet nu sunt credibile. În continuare caut. De altfel, în limbajul argotic sunt multe cuvinte relativ recente, cărora nu le știm etimologia. Caut de multă vreme să-mi lămuresc originea lui „meltean”. Bun, e oarecum dintr-o sferă în care unele cuvinte se se produc prin joc și variație: mocofan, bodârlan etc. E o serie întreagă care are și o sonoritate specială.