Hotnews a mers duminică în satul Mara din Maramureș și a discutat cu oamenii care i-au reconstituit viața lui Ghiță Tibil, șoferul de 50 de ani ucis după ce un grup de tineri drogați din Belgia au aruncat de pe pod un capac de canal. Printre ei, Maria, cea cu care plănuia să se însoare în august, tocmise restaurant şi formaţie muzicală. Erau împreună în cabina TIR-ului, în momentul îngrozitor.
Gheorghe Țibil a fost înmormântatFoto: Hotnews
„Au împodobit-o, au făcut-o frumoasă. Până mâine. Apoi o să vină liniştea.” Un bărbat trecut de 60 de ani priveşte din şosea către casa acoperită de coroane de flori.
Aici s-au scurs, în ultimii ani, toţi banii lui Ghiţă Tibil. A vrut el neapărat să aibă casă în sat, cu etaj şi cu mansardă, cum are lumea gospodară. Are acoperiş nou şi ferestre şi uşi din termopan.
Numai că Ghiţă n-o să vadă cum arată şi după prima vopsea. La el acasă, oaspeţii sunt primiţi astăzi de rude şi de prieteni. E sâmbătă seara şi e priveghiul lui Ghiţă. Mâine va fi înhumat. Apoi, o să vină liniştea.
Gheorghe Tibil e şoferul de camion ucis, pe 10 mai, de un capac de canalizare aruncat de pe un pod pe autostrada E42 din Belgia, între oraşele Liege şi Namur. Capacul a străpuns parbrizul camionului, omorându-l pe loc. Avea 50 de ani. Era în cabină alături de Maria Godja, partenera sa de viaţă şi drumuri. În ciuda şocului, femeia, aflată în dreapta şoferului, a reuşit să oprească TIR-ul şi să prevină un dezastru iminent.
În faţa casei, privind absent culorile florilor de pe coroanele mortuare, bărbatul trecut de 60 de ani e tatăl Mariei Godja. Se uită la casa asta şi nu-i vine să creadă pentru ce plăteşte acum familia lui. „Pentru ce-au făcut-o, ca să sprijine coroanele pe ea?”, îngână bărbatul. „Ce rămâne după atâta muncă?”
FOTO: Casa rămasă neterminată a lui Gheorghe Țibil a fost învelită în coroane
Românii plecaţi la muncă peste hotare sunt cea mai importantă sursă de dezvoltare pentru cei rămaşi acasă. Ultimele date aleBăncii Mondialearătau că diaspora este cel mai mare investitor extern al României, având în vedere că valoarea banilor care au ajuns în ţară în 2021 a fost de peste 8,2 miliarde de euro, adică 3,2% din PIB. De obicei, banii se duc în consum sau în investiţii de familie. În ultimul deceniu, Maramureşul a cunoscut un uriaș avânt imobiliar: în zonă s-au ridicatzeci de miide case care au rămas însă pustii, pentru că „investitorii” nu s-au mai întors să le locuiască.
A plecat la muncă ascuns într-o maşină, prin Iugoslavia
Ghiţă şi Maria au plecat peste hotare la muncă tot din Maramureş. El – din satul Mara, ea – din Văleni. Şi, cu acelaşi orgoliu de om născut sub munte, tot în pereţi de cărămidă au vrut şi ei să-şi vadă roadele muncii. În ultimul timp, au investit tot ce-au avut în casa asta din Mara. Mai au două case la Ocna Şugatag, un apartament la Sighet şi unul în Elche, oraşul din Spania în care şi-au petrecut anii din urmă.
Dar, pentru oamenii din Mara, un sat cu 800 de locuitori, asta e unitatea de măsură a valorii muncii lor. De când au început să plece la muncă, satul s-a schimbat complet la faţă. Pe şoseaua principală, astăzi, casele se înalţă mândre că vor fi locuite de gospodari, că e motiv de fală să te ştie lumea chibzuit.
Ghiţă Tibil n-avea nevoie de încă o casă ca să confime că e gospodar. Tot satul ştie că, de 28 de ani, de când e plecat la muncă, a făcut tot ce-a putut să agonisească. Prima oară a plecat în anii ’90, a plătit călăuză, a trecut prin Iugoslavia ascuns într-o maşină şi a ajuns în Grecia. A stat patru ani acolo şi şi-a făcut repede un rost: ajunsese să conducă o echipă de 40 de oameni în agricultură. „Când i-a întârziat salariul şi s-a dus să-l ceară, şeful i-a pus pistolul la cap şi i-a spus că e liber să plece”, se povesteşte într-un grup adunat în faţa curţii sale, la priveghi. Povestirea nu-i impresionează pe ascultători. În felul lui, fiecare a păţit câte ceva atunci când a lucrat la patron străin. „Astea sunt riscurile.”
Foto: Colegii lui Ghiță au legat prosoape albe de oglinzile camioanelor
„Frate-meu a fost mai strângător de bani şi mai harnic”
În ultimii 13 ani, Ghiţă a rămas şofer la una dintre cele mai mari firme de transport din Peninsula Iberică, la sfatul fratelui său, Vasile Tibil. „Frate-meu a fost mai strângător de bani şi mai harnic”, mărturiseşte Vasile Tibil. „N-au făcut petreceri, n-au făcut concedii, n-au risipit. Adunau, că voiau un viitor mai bun”, spune şi Maria Tibil, mama celor doi. Ghiţă a muncit şi în construcţii, şi în agricultură, şi pe camion, a zis că are timp să se odihnească când n-o să mai aibă putere de muncă.
E ultima noapte a lui Ghiţă Tibil în casa asta. Ultima dată a fost aici anul trecut, când a venit să-i pună ferestre şi uşi. Încă se vede unde s-au nivelat pereţii, firele n-au primit încă prize, iar decoraţiile constau în coroane şi buchete de flori cu număr par. Oamenii se sprijină de pereţi când intră în casă. Parcă fiecare resimte tumultul direct în oase, atât de mult se regăseşte în povestea lui Ghiţă.
Destinele celor plecaţi departe de casă
Înăuntru miroase a tămâie, a ciment şi a parfum de firmă. Un preot vorbeşte despre locul unde nu e durere, nici întristare, iar femeile îi ţin isonul cu bocetul lor.
Bărbaţii stau cu lumânări aprinse în mână şi privesc ca într-o oglindă la fotografia lui Ghiţă, încadrată de un passe-partout din trandafiri albi. Colegii lui, şoferi de camion, se gândesc că ar fi putut fi chiar ei ridicaţi pe o masă ca asta. „Se putea întâmpla oricui.” Prietenii lui, şi ei munciţi prin Europa, se întreabă ce rost are totul. Priveghiul lui Ghiţă aduce prilejul pentru un bilanţ funebru, telegrafic, ca la mica publicitate a destinelor fragilizate de distanţa faţă de casă.
„Văr cu nevastă-mea, muncitor în Franţa, în construcţii. A făcut infarct la 37 de ani”, spune un camionagiu. „Şofer, schimbase o roată la camion şi, înainte să plece, a vrut să mai verifice o dată. A deschis uşa, l-a izbit direct”, adaugă altcineva. „Altul a dat o maşină peste el în şantier. A scăpat cu viaţă, dar e cu sechele grave”, continuă lista. „Asta e viaţa, nu ştii niciodată”, ridică apoi din umeri cu un perfect stoicism proletar. Li se citesc anii de muncă pe mâinile aspre şi pe ridurile de pe frunte, dar niciunul nu-şi poate închipui altă viaţă. Cu greu găseşti pe cineva în curtea asta care să nu aibă pe cineva din familie sau să nu fi fost chiar el la muncă.
Avea nuntă în august, cu 4 perechi de naşi
„Pentru un viitor mai bun”, asta e motivaţia tuturor românilor care îşi caută de lucru peste graniţă. În Maramureş, la finalul anului trecut, peste 2.500 de minori aveau cel puţin un părinte la muncă, arată datele de laProtecţia Copilului. La nivelul României, numărul copiilor care au măcar un părinte în străinătate era anul trecut de 71.152, potrivitcifrelor centralizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie.
Autorităţile nu au date la zi cu privire la numărul total al românilor ce muncesc în altă ţară. Ministerul de Externearăta, în 2021, că diaspora românească ar totaliza 5,7 milioane de persoane, dintre care un milion – doar în Spania. Unraport de anul trecut al Fondului Monetar Internaţional sugerează că între 3 şi 5 milioane de români ar lucra în străinătate – 21% din populație și cel mai mare număr absolut din orice țară din UE – ar lucra în străinătate.
„Din 30 de familii care locuiesc în zona asta din Mara, 10 sunt plecate. Iar restul de 20 fie lucrează sezonier, fie s-au întors. Vecinul are casa goală. Şi-a făcut casa şi se întoarce numai la Crăciun şi la Paşte”, spune un vecin de-al lui Ghiţă.
FOTO: Doamnele Maria şi Ileana se plâng că satul s-a golit de când copiii au plecat la muncă
De felul în care s-au risipit copiii satului se plâng bătrânii din Mara, nu doar diasporenii de la priveghi. Aşezate strategic într-un refugiu aflat la ieşirea dintr-un restaurant, baba Maria şi baba Ileana vând mere, pere, vin, nuci şi alune. „Jumătate din sat nu mai e, sunt toţi în afară. La amiază, când ieşi în drum, nu mai vezi oameni. Sunt numai maşinile care trec”, spune baba Maria. În faţa porţilor cu încrustaţii şi basoreliefuri arareori mai iese cineva să dea „bună ziua”. Chiar şi fiul ei e plecat, lucrează în Italia, „şef peste oameni”.
Cei mai mulţi se întorc de sărbători, să împartă cadouri şi să se bucure cu familia de tot ce-au agonisit. Asta plănuia şi Ghiţă Tibil. Voia să se însoare în august, anul ăsta. Avea totul pregătit: invitaţiile erau făcute, aveau patru perechi de naşi, tocmiseră cârciumă şi formaţie de muzică. Soţia avea să fie chiar partenera lui de pe camion, Maria Godja.
O jumătate de oră de groază: „Pe el nu puteam să-l las din braţe”
Maria are 44 de ani şi e slabă de zici că se deşiră când merge. Din „femeie muncitoare” n-o scot cei care-o cunosc. Şi-a luat anul trecut permisul pentru TIR, dar n-a putut sta nici cât a făcut şcoala de şoferi, a vrut să-i meargă cartea de muncă, aşa că s-a angajat ospătăriţă în Sighet. Acum, stă absentă în faţa unei farfurii cu mâncare de pomană şi povesteşte robotic cronologia tragediei.
Cu 20 de minute înainte de accident, Ghiţă i-a spus că vrea să conducă el, mai bine ca ea să doarmă. Aşa că femeia s-a pus în dreapta şi a început să citească din Paraclisul Maicii Domnului. Ghiţă vorbea la telefon cu alt coleg aflat în traseu. Era noapte. Mergeau regulamentar, 90 km/h. Destul cât să auzi şi o insectă care se lipeşte de parbriz. Un capac de canal de câteva zeci de kilograme a fost fatal.
„Volanul a sărit, eu n-am avut din ce redresa camionul. Din retarder (sistem auxiliar de frânare, n.r.) şi din frâna de urgenţă l-am oprit. Cum am reuşit să ies din centură, prima dată am sărit pe el. Apoi, camionul a deviat de pe prima bandă pe a doua. Când a deviat de pe a doua pe a treia, am văzut că e bai. Am pus avariile, să ne vadă cineva. Avariile n-au mai mers. Odată am ţipat mâna pe frâna de mână şi-am tras. Frâna m-a smucit bine de câte ori. Şi mai trebuia să-l ţin şi pe el. Încet viteza s-a redus şi s-a oprit pe banda a treia. Pe el nu puteam să-l las din braţe. Dar la ambulanţă trebuia să sun. Pe copilul meu trebuia să-l sun. Am scos mâna pe geam şi o jumătate de oră aşa am stat. Am amorţit, am înţepenit. Mi-au dat faza lungă în oglindă, m-au claxonat. Nicio maşină n-a oprit, nimeni nu s-a băgat. Camionul oprit pe banda a treia”.
Cum s-a răspândit în toată Europa vestea morţii lui Ghiţă
„Vorbeam cu el la telefon atunci când s-a întâmplat. Eu eram în Germania. S-a auzit un zgomot puternic şi de-atunci nu am mai primit niciun răspuns. «Ghiţă!, Ghiţă!», strigam la el”, îşi aminteşte unul dintre șoferi. Apoi, vestea s-a propagat în toată Europa cu viteaza specifică mesageriei camionagiilor. Colegii din Spania au aflat imediat, un alt coleg era prin Italia, altul în Franţa. Fratele lui Ghiţă, Vasile Tibil, era în Spania. „Sâmbătă dimineaţa eram pe TIR, trebuia să ajung în port, la Barcelona. M-au rugat să opresc, să-mi spună. Credeam că e mama. Era Ghiţă”, povesteşte.
Cine a fost Ghiţă Ţibil
„Orice problemă aveai, Ghiţă te ajuta.” Pentru românii care muncesc peste hotare, asta e cea mai importantă calitate a unui om. Însinguraţi printre străini, fiecare îşi caută ancore personale în locul căruia, pentru o vreme, îi spun acasă. Omul ăsta era Ghiţă. „La câţi ne-a făcut turul Elche când am ajuns aici”, spune un fost coleg. Elche e oraşul spaniol în care Ghiţă a trăit în ultimii aproape 20 de ani. Se află în sud-estul Spaniei, lângă Alicante.
„Pe mine, el m-a făcut şofer pe Spania”, zice un vecin după ce dă peste cap un păhărel de pălincă. Bărbatul a fost chiar partenerul de echipaj al lui Ghiţă. „Timp de 6 luni, noi am mâncat aceeaşi pită. Dacă te cerţi în cuplu, te duci în cealaltă cameră. Dar noi am stat jumătate de an în doi metri pătraţi, în cabină”, povesteşte bărbatul.
De fapt, asta e o practică bine cunoscută de bărbaţii de pe Valea Marei: se aduc la muncă unii pe alţii, că unde poate unul să facă bani, poate să facă şi celălalt. „Hai, mă, de meri şi munceşte, că bani sunt”, i-a zis Ghiţă bărbatului. „Tu dă de atestat, că eu te duc pe Spania”. Şi pe Spania l-a dus, i-a făcut acte şi i-a asigurat chirie. Şi-apoi, el a adus pe altul, iar altul – pe al lui. Aşa se face că oamenii care au venit să-l ducă pe ultimul drum au mai multe amintiri cu Ghiţă din parcările Europei decât de acasă, din Maramureş. Cum au împărţit pita, cum s-au ajutat la greu, cum şi-au dat curaj unul altuia.
Ultimul drum al lui Ghiţă Tibil. „Fiule, tu să ai noroc! Eu nu l-am avut deloc”
„Ne prinde moartea nepregătiţi, aşa că avem nevoie de toţi să spunem «Dumnezeu să-l ierte»”, îndeamnă unul dintre cei patru preoţi chemaţi duminică la amiază, să-i ţină ultima pomenire lui Ghiţă. N-au loc în curte cei peste 400 de oameni care au venit să-şi ia rămas bun. Familia a montat boxe pe casă, ca toată lumea s-audă cuvântul părinţilor.
Unii dintre cei cu care Ghiţă a împărţit pita au venit cu tot cu capul de camion. Liderul coloanei i-a lipit portretul zâmbitor pe maşină. Din când în când, solidaritatea şoferilor se traduce în claxoane nervoase. Dacă la înmormântările actorilor se aplaudă, la cele ale camionagiilor se claxonează. Pe fundal, cântecul preoţilor şi bocetele femeilor. Rânduiala de înmormântare oferă tuturor un refugiu în acest haos al suferinţei.
Foto: Colegii lui Gheorghe Țibil au venit cu camioanele la înmormântare
Bărbaţilor cu autoturisme li se prind prosoape cu doliu pe umărul stâng, iar cei care au venit cu camionul îşi leagă prosoapele la oglindă. Femeile poartă batic şi fustă până la genunchi.
Bătrânele se sprijină de câte-o traistă tradiţională cu dulciuri, pe care le vor da de pomană în cinstea morţiilor lor. E veşnica pomenire pentru Ghiţă Tibil.
O să-i ducă pe camion sicriul la cimitir. Şi, în timp ce şoferii se aliniază pe şosea, ca să pornească la groapă, tradiţia locului mai deschide o fereastră spre sufletului lui Ghiţă. La fiecare înmormântare, un apropiat recită un poem despre viaţa răposatului, rostit la persoana I, cu greutatea cântului bisericesc. Apoi sicriul e urcat pe camion şi ia drumul cimitirului. Mâine, va fi linişte, iar lumea se va întoarce la muncă. Dar acum, pe valea Marei din Maramureş, răsună din boxe acest vers de înmormântare:
„Fiule, tu să ai noroc!
Eu nu l-am avut deloc.
Am luat a doua soţie
Din Văleni, soţia Mărie
Cu mine şi-a petrecut
Cu ea copii n-am avut.
Am plecat în Belgia
Pe un TIR cu soţia.
Conduceam şi zi, şi noapte
Alte ţări îndepărtate.
Ultima plecare-a mea
Mi-o fost către Germania.
Sub podul din Belgia
Un capac mi-l arunca.
De pe pod l-au aruncat
Prin parbriz accidentat
Eu pe loc am şi murit
Soţia nimic n-o ştiut
Soţia TIR-ul conducea
Am murit în braţe la ea
Soţia m-a luat în braţe
S-a scurtat a mea viaţă.
O anunţat salvarea,
Doctorii, poliţia.
Cu toţi din Belgia-au venit
A mea viaţă s-a sfârşit.
S-a dus vestea-n toată ţara
Şi pe Iza, şi pe Mara.
Fratele şi mama mea,
Ei, când au aflat vestea,
Tare rău s-au supărat
Auzind ce s-a-ntâmplat
Bărbaţii cu suflet rău
Mi-au luat sufletul meu.
Poate-aşa mi-a fost sortit.
Doar atâta de trăit.
Sâmbătă, cam după masă,
Cu maşina vin acasă.
De-acasă am plecat viu,
M-am întors într-un sicriu.”
