Unii dintre spectatorii care au asistat la meciul Shakhtar – Dinamo Kiev, jucat la Liov, au venit 750 km cu trenul în război, de la Odessa din dragoste pentru echipele lor. Alții au venit cu proteze și purtându-și rănile de pe front. Jurnaliștii publicației sportive GOLAZO au discutat cu ei.
Soldati invalizi, suporteri impatimitiFoto: Golazo.ro
Am trăit în Ucraina, la derbyul Sahtior – Dinamo Kiev, alături de suporteri care
își merită numele. A fost primul meci la care am participat, ca ziarist, unde, la început, ni s-a arătat adăpostul destinat jurnaliștilor. E cât un vestiar mare. Spectatorii au, la rândul lor, un adăpost dedicat.
Aceasta este doar una dintre regulile după care se desfășoară meciurile din Ucraina, de când a început războiul.
România va juca împotriva Ucrainei la Euro 2024
Mulți dintre internaționalii celor două echipe-simbol ale țării lor, Sahtior și Dinamo Kiev vor fi și în lotul pentru turneul final.
Oleg Barkov, ofițerul de presă al lui Shakhtar ne-a explicat de ce ”La derby vin doar două mii de spectatori pe Arena Lviv, arenă cu 35.000 de locuri. Stau într-o singură tribună. Tot acolo urmăresc meciul reprezentanții mass-media, invitații, VIP-urile, familiile jucătorilor”.
Ca să aibă adăpost
„Pentru toți e pregătit un adăpost sub tribune în caz de alarmă antiaeriană, însă nu toți împreună. Fanii într-un refugiu, rudele fotbaliștilor în altul, jurnaliștii în altul… Fiecare adăpost are apă, medicamente, tot ce e nevoie. Jucătorii se întorc în vestiar dacă auzim sirena”, spune Barkov pentru GOLAZO.ro.
Teoretic, clubul-gazdă ar putea primi spectatori pentru 30% din capacitatea stadionului, dar trebuie să asiguri adăpost pentru toți la o eventuală alarmă și, pentru că ar fi foarte dificil, nimeni nu riscă. Așa se joacă fotbal în Ucraina.
Suporteri veniți de la Odessa, 750 km cu trenul
Stadionul, construit pentru Euro 2012, organizat de Ucraina cu vecina Polonia, a costat 211 milioane de euro. E situat în sudul Liovului.
Igor, fan al lui Șahtior, a venit împreună cu fiul său David, de 14 ani, tocmai din greu încercata Odessa, atinsă constant de rachetele lansate de ruși. Cu trenul, 750 de kilometri. „La sfârșitul lui aprilie, ne-au lovit rău”, și-a amintit Igor. S-au pozat amândoi cu fularul portocaliu al „minerilor”. „Prietenul meu, care e apropiat de Darijo Srna, directorul sportiv al lui Shakhtar, ne-a obținut biletele”, a spus tatăl.
Un alt suporter, Mikhaylo a ajuns la Liov cu mașina dinspre Ivano-Frankivsk, la 135 de kilometri. Nu era singur, ci cu băiețelul lui, Matvi, de 4 ani și 7 luni. Tot suporteri ai lui Shakhtar.
Ruslana Danilkina a luptat pe front, pierzându-și piciorul stâng. Ea a dat lovitura de start (Foto: Imago Images -preluare Golazo.ro)
O tribună majoritar formată din copii și femei
Înainte de a urca în tribună ni s-a arătat adăpostul destinat jurnaliștilor, cât un vestiar mare. Apoi am urcat în tribună.
În tribună sunt mulți copii și femei. O realitate pe care o observi deseori pe stradă, în Liov și în alte orașe. Multe femei singure sau alături de alte femei sau de copii.
Vezi mai puțini bărbați. Sunt la război ori plecați din țară ori ascunși pentru a nu fi luați de armată pe front. Cei între 18 și 60 de ani nici nu au voie să părăsească Ucraina decât în condiții speciale și numai cu acordul autorităților. Iar vârsta pentru mobilizare s-a redus de la 27 la 25 de ani.
Aceleași autorități decid care bărbați au meserii considerate critice pentru țară și sunt exceptați de război. Printre ei, și mulți sportivi, fotbaliști.
Mircea Lucescu: ”Nu am simțit durere mai mare la un minut de reculegere”
După imn, fotbaliștii s-au așezat pe cercul de la mijlocul terenului. „Minutul de reculegere e teribil, nu am simțit durere mai mare la un minut de reculegere, nu poate să nu te afecteze”, l-a descris Mircea Lucescu. Era antrenorul lui Dinamo Kiev când a început războiul, pe 24 februarie 2022, venise în iulie 2020 la Dinamo, și a rămas la alb-albaștri până pe 3 noiembrie 2023. Minutul de reculegere nu s-a schimbat de când era el în Ucraina.
Pe un stadion ce tace, acest minut de reculegere pentru toți ucrainenii dispăruți în război e ca sunetul unui ceas imens. Pe tabelă apar numele orașelor-victime, cele mai asediate, însângerate, cu cel mai mare număr de morți.
O tânără care luptase și își pierduse piciorul stâng pe front, Ruslana Danilkina, a pătruns pe teren pe teren pentru a da lovitura de start.
Titlul lui Shakhtar și lacrimile portarului său pentru fratele dispărut în război
Meciul a fost exact cum voia Shakhtar. Cu o victorie se detașa la șapte puncte și, cum Dinamo mai avea doar două partide, portocaliii erau campioni.
Nu scorul e important pentru noi. Partida s-a încheiat 1-0 pentru Șahtior, rezultatul care i-a oferit titlul. Al doilea campionat consecutiv și al 15-lea în istorie. Patru zile mai târziu, pe 15 mai, avea să câștige și Cupa Ucrainei, după 2-1 cu Vorskla la Rivne.
”Datorită militarilor, putem continua să existăm ca națiune”
A urmat sărbătoarea campionilor. Înainte însă, au fost lacrimile lui Dmytro Riznyk. Portarul lui Shakhtar, 25 de ani, a îngenuncheat în iarbă și a început să plângă.
„Știți că fratele meu a murit în război. Mi-e foarte greu. Fiecare minut de reculegere mă emoționează, îmi amintește de Serhiy, de război. Băieții noștri sunt pe front. Fără ei, noi nu ne-am fi putut aduna aici să jucăm fotbal. Datorită militarilor, putem continua să existăm ca națiune”.
Serhiy Riznyk s-a stins pe 7 septembrie 2023, în regiunea Luhansk. Cel care se înrolase ca voluntar în februarie 2022 a fost ucis de explozia unei mine. La 33 de ani.
Foto: Golazo
Soldații invalizi, pe gazon, parte din bucuria câștigării trofeului
Riznyk a fost îmbrățișat de colegi și s-a bucurat și el pentru performanța lui Shakhtar. O sărbătoare ca oricare alta în fotbalul mondial după cucerirea unui trofeu. Cu fotografii, multe fotografii împreună care să le rămână amintire. Jucătorii brazilieni, cinci în lotul echipei, aprindeau fericirea cu entuziasmul lor. Și speranța celor din jur.
Directorul sportiv, croatul Darijo Srna, 15 ani fundaș dreapta la Shakhtar, și directorul general al clubului, Serhiy Palkin, erau și ei acolo.
Pe gazon au coborât și mai mulți soldați invalizi. Îi observasem și în tribună, coborând sau urcând cu greutate scările. Alți spectatori le cereau autografe sau poze.
Shakhtar i-a invitat la meci și a avut grijă de ei. I-a adus cu autocarul, le-a oferit cadouri. Încercau să se integreze, să participe alături de jucători la bucuria succesului lor.
Nerăbdător, unul și-a aruncat cârjele în iarbă și a sărit într-un picior să poată ajunge mai repede la poză.
Când sărbătoarea s-a stins pe teren, s-au dus la vestiare alături de fotbaliști, care le-au dăruit tricourile de joc. Apoi au plecat spre casele lor.
