Asaf Avidan, artistul care în 2015 a generat controverse după ce a declarat în Le Monde că „pe israelieni îi unește frica” și că nu mai vrea să locuiască în această țară, a acordat un interviu HotNews.ro în care a vorbit despre muzică, viitorul concert pe care-l va susține în România, dar și despre conflictul din Gaza.
Asaf AvidanFoto: Roberto Bettacchi/Sportreporter / Zuma Press / Profimedia
Asaf Avidan, despre care New York Times scria că „are versuri cu o poezie concisă, bazată pe mitologie și balade, asemănătoare cu cele ale lui Leonard Cohen și Bob Dylan”, va fi cap de afiș la festivalul Rocanotherworld 2024, de la Iași, din perioada 20-23 iunie.
Artistul, în vârstă de 44 de ani, s-a născut la Ierusalim din părinți diplomați. Ulterior, și-a petrecut o parte din copilărie în Jamaica și la New York. A revenit în țara natală, unde și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în armata Israelului (IDF), apoi a studiat animație în cadrul Academiei de Arte și Design.
Ulterior, Avidan s-a mutat în Tel Aviv, unde a urmat o profesie în domeniu. În 2006, după o despărțire de iubita lui de multă vreme, artistul a revenit în Ierusalim, hotărât să urmeze o profesie muzicală.
Așa a apărut și primul său EP, „Now That You’re Leaving”, alături de The Mojos, trupă în care a cântat până în 2012. Acesta a fost și anul în care și-a început cariera solo, odată cu lansare albumului „Different Pulses.”
Hit-ul „One Day” de pe albumul „The Reckoning”, lansat cu The Mojos în 2008, a devenit hit internațional, cântat de o lume întreagă, atunci când a fost remixat de DJ-ul german Wankelmut, în piesa „One Day / Reckoning Song.”
În 2020, Avidan a scos pe piață materialul muzical „Anagnorisis”, iar sub umbrela „Ichnology Solo Tour”, el va purta cele mai recente cântece, dar și cele vechi, la festivalul Rocanotherworld 2024, de la Iași. Vocea sa inconfundabilă, aproape supranaturală, dar și abilitatea de a transpune propriile emoții în versuri pline de însemnătate, l-au adus pe Asaf în inimile oamenilor de pe întreg globul.
„Ca israelieni, ceea ce ne unește este frica”
Într-un interviu pe care l-a acordat HotNews.ro în urmă cu zece ani, după un concert ținut la Mogoșoaia, artistul a mărturisit că bunicii lui sunt din România (emigrați în Israel), motiv pentru care este încântat să descopere țara noastră. Avidan a mai cântat de încă două ori în România, ultima dată, anul trecut, în decembrie, cu două show-uri la Arenele Romane din Capitală.
În 2015, el a generat controverse în urma unui interviu pe care l-a dat ziarului francez Le Monde, unde a declarat: „Nu mă simt israelian. Ca israelieni, ceea ce ne unește este frica. Suntem mereu cei persecutați, motiv pentru care nu mai vreau să locuiesc în Israel, să nu mai simt acea frică.”
Ulterior, în urma atenției media primite, a declarat: „În orice interviu pe care l-am dat, încă din prima secundă, am spus mereu că nu sunt un artist israelian, ci un artist din Israel. Nu vin să reprezint Israelul, nu sunt politician, nici diplomat. Ca fiu al unor diplomați, nu mi-am dorit vreodată să devin unul.”
În decembrie 2023, după atacul Hamas asupra Israelului și începutul războiului din Gaza, în timpul unui show din Polonia, el s-a referit și la conflict și a vorbit despre cum arta și muzica sunt „unelte pentru introspecție” și pentru a observa adevărata realitate, mai mult decât pentru escapism.
Subiectul războiului a fost abordat și în interviul pe care l-a acordat HotNews.ro, înainte de a cânta din nou pe o scenă din România.
„Există, tehnic, suficient pământ pentru ca ambele popoare să trăiască prosper”
– Ai crescut în Israel, regiune marcată de tensiuni și conflicte. Care sunt modurile în care propria experiență ți-a format perspectivele asupra războiului?
Asaf Avidan: În primul rând, cred că trebuie să înțelegem rădăcinile acestor conflicte. Când înțelegem că nu vorbim despre o luptă pentru resurse, ci pentru filozofie, pentru ideologii.
Atunci când înțelegem că, deși există tehnic suficient pământ pentru ca ambele popoare să trăiască prosper, dacă nu s-ar ciocni ideologic și cultural, este uluitor.
Acest lucru este adevărat nu doar în Levant, ci pe tot globul. Războiul din Ucraina sau războaiele din Africa, mișcările anti-imigranți din întreaga lume, polarizarea acerbă a politicii la nivel global.
Sunt conflicte bazate pe teorii subiective opuse despre viață, vândute și narate drept circumstanțe obiective pentru viață și moarte. Este de neînțeles până la o stare de amorțire cum idealurile imaginare despre metafizică pot duce către atât de multă suferință printre noi, în numele unui lucru fundamental fictiv.
„Cred în soluția unei probleme, nu în simptomele sale”
-Vorbești despre pace, iubire, cât și despre toate elementele care ne fac umani. Crezi că ai un rol, ca artist, în a trage un semnal de alarmă înspre lucrurile care nu merg bine în societățile noastre?
Cred că este redundant, copilăros, dar și contraproductiv să vorbești despre lucruri specifice, din poziția de artist. Cred în soluția unei probleme, nu în simptomele sale.
Nu e vorba că anumite lucruri din lume nu sunt îngrozitoare, în mod cert sunt. Însă, în loc să îndrepte degetul spre un rău anume, în timp ce cred că au dreptate, în loc să aleagă să vorbească în fața unui grup anume, în detrimentul altuia, artiștii au o șansă mai bună decât oricine altcineva să abordeze rădăcina tuturor acestor probleme împreună.
Dacă i-am putea îndruma pe oameni spre propriile lor lumi interioare, spre propriul sine, dacă le-am arăta fragilitatea, frica de a fi invizibili, lipsa de sens, singurătatea și mortalitatea, dacă i-am ajuta să vadă toate astea, să vorbească despre ele, să le recunoască și poate chiar să le accepte, dacă îi putem ajuta pe oameni să recunoască acel adevăr universal uman și să nu se ferească de el, atunci poate ar fi capabili să-și extindă acea înțelegere, să o recunoască în cei din jur și să creeze empatie, prin fragilitatea noastră comună și absurdă ca ființe umane.
Pentru mine, ăsta este un drum mult mai valid decât cel al unui artist care arată anumite întâmplări specifice.
„Adevăratele cântece nu sunt niciodată scrise, ci găsite”
-Când îți ascultăm muzica, parcă ascultăm poezii – profunde, dramatice, crude, lipsite de filtre. Care este procesul tău creativ, cum îți scrii versurile?
În cuvintele marelui Leonard Cohen, „dacă aș ști de unde vin cântecele, aș vizita acel loc mai des.” Mi-aș dori să existe un astfel de proces, pe care să-l împărtășesc cu tine, dar în ultima vreme mă simt de parcă aș privi îndelung la un gol întunecat din mine, în timp ce încerc să disting forme în întuneric.
În zilele mai puțin bune, sunt complet acaparat și absorbit de acel gol din mine, iar apoi îmi petrec timpul în încercarea de a mă construi la loc. Există o mare suferință în efortul de a traduce ceea ce nu poate fi tradus sau de a impune o structură abstractului infinit, și este un mare pericol să fim atât de aproape și conștienți de asta. Apoi, intervine un moment de grație, care nu știu exact cum și de ce apare, unde un cântec este găsit. Nu scris, dar găsit.
Nu știu dacă este rezultatul acumulării efortului de a cuprinde abisul pentru atât de mult timp, sau este pur și simplu o întâmplare, o chestiune de noroc. Orice artist care scrie și care are integritate va recunoaște că adevăratele cântece nu sunt niciodată scrise, ci găsite.
-Explorezi ideea de dragoste în toate formele sale, în timp ce experiențele tale personale par a fi background pentru propria vulnerabilitate, cea care iese la iveală prin muzica pe care o faci. Îmi poți spune ce înseamnă iubirea pentru tine?
Cred că iubirea reprezintă cheia. Răspunsul la o întrebare care nu poate fi auzită. Nu cred în zei sau în multele alte isme (ideologii) pe care oamenii le creează pentru ei înșiși, cu scopul de a da o semnificație și un scop unui univers indiferent. Pentru mine iubirea este arma pe care o folosesc pentru a mă opune unei entropii, dar și inevitabilului.
-De ce crezi că oamenii se identifică atât de mult cu melodiile tale?
Cred că asta este arta. Arta reprezintă acel moment de traducere care se întâmplă atunci când altcineva îți interpretează creația. Arta este experiența subiectivă a unei obiect creat de un alt subiect, făcută colectiv.
Cred că un artist bun construiește un peisaj, setează o anumite stare, șoptește îndrumări, dar ascultătorul este cel care merge în acel peisaj singur și găsește, dacă artiștii și-au făcut job-ul, propriul sine. Cântecele vor fi întotdeauna oglinzi elaborate.
-În viața unui artist, vulnerabilitatea, de multe ori, merge mână-n mână cu creativitatea. Cum creezi un echilibru între gândurile și sentimentele tale intime și nevoia de a-ți proteja anumite limite personale?
Din păcate, nu fac asta. A fi artist înseamnă să ai abilitatea de a suferi coroziunea propriilor limite.
-Cum te simți pe scenă? Ești copleșit de emoție sau este o rutină?
Frumusețea artei este că nu devine traductibilă doar pentru o audiență, dar și pentru artist. Structura unui cântec este îndeajuns de abstractă, astfel încât artistul poate să-și verse propriul sine în carcasa cântecului de ieri. Așa că în fiecare seară cânt nu acea melodie din urmă cu mulți ani, nici măcar pe cea de ieri, ci despre valul de emoții care există în acel moment.
Nu încerc să readuc ceva „înapoi” la viață, ci vreau să găsesc ceva onest și viu în acel moment.
-Dacă privești spre interior, care ar fi una dintre lecțiile valoroase pe care le-ai câștigat de-a lungul călătoriei tale muzicale de până acum?
Am învățat că stagnarea este un mit; mereu este loc de evoluție și există posibilități de creștere.
-Ce urmează pentru tine, lucrezi la muzică nouă?
Da, lucrez la piese noi, pe care, cel mai probabil, le voi înregistra în toamnă. Însă, prefer să nu ofer foarte multe detalii despre asta, cel puțin până când nu voi ști și eu mai multe.
