O dată la patru ani, o specie aranjată, strălucitoare ca scoasă din cutie, coboară în gurile de metrou, amestecându-se cu electoratul. Sunt pașnici și, în general, derutați de noua lume care se deschide în fața lor. Sunt politicienii în căutare de voturi.
Catalin Cirstoiu cu metroulFoto: Inquam Photos / George Călin
Ca să intre în stația de metrou, politicienii români au deseori nevoie de consilieri. Specialiști de clasă mondială de la concurenții discreți ai lui Cambridge Analytica le arată candidaților unde sunt casele la care se dau cartele de metrou. Uneori se nasc scene de neuitat.
Cîrstoiu la ghișeu
Miercuri, Cătălin Cîrstoiu, candidatul PSD-PNL, a întins, emoționat de gândul inflației, o hârtie de 200 de lei „doamnei de la casă”. Cartela de două călătorii costă 6 lei. Cea de 10 călătorii, 25 de lei. A fost 20 de lei și s-a scumpit.
Există însă și variante mai bune. Nu e nevoie să bați drumul până la casă. În afară de automatele paralelipipedice imense, care arată ca și cum ți-ar smulge pe loc un rinichi pentru o călătorie, există posibilitatea de a plăti wireless direct la turnicheți, apropiind cardul bancar de ecranul de la nivelul șoldului, ca să oferim toate detaliile practice. Asta e o strategie de campanie pentru care nu ai nevoie neapărat de consilieri din Israel sau din Cehia. Ar fi bun și un puști care călătorește frecvent cu metroul pe ruta Mihai Bravu – Izvor sau Piața Victoriei – Pipera.
O lume subterană
Dar, într-adevăr, pentru politicieni nu e deloc ușor. Metroul e, în sine, o lume. O uriașă masonerie croită în subteran. Să călătorești înseamnă să înțelegi. După decenii de vâjîit cu metroul nici nu mai trebuie să ieși la suprafață ca să accepți că s-au modificat sondajele de opinie.
La început, metroul bucureștean era populat cu ziare și cărți. Multe cărți, ținute în mână de oameni. Și, majoritatea, citite. A trecut vremea și, astăzi, 8 din 10 dintre noi stăm cu ochii în telefon, neîntrerupt, cât timp ne bălăngăne trenul spre destinație.
Nu e nevoie ca echipele de campanie să coboare cu un router wifi, când „aleșii” vizitează lumea subterană. Pentru că în metrou este semnal în general bun de telefon. Atât de bun că poți vorbi pe whatsapp ca să te audă întreg vagonul cu ce „proști am de-a face în viața mea, gen”, un obicei extins relativ recent.
Tot în ultimii ani s-a multiplicat gestul de a nu te mai obosi să-ți scoți rucsacul din spate. Nici măcar când e aglomerat. Ceilalți nu contează, gen. E ceva pe înțelesul politicienilor, la acest punct al călătoriei nu credem că-i nevoie de instrucțiuni suplimentare.
Însă pentru că a venit vorba de aglomerație, „aleșii” merită avertizați.
Fără aer condiționat
În orele de maxim trafic, în metrou te urci când apuci, nu când vrei. Aglomerația e sfântă, democratică, e Marele Egalizator. La Piața Unirii, dimineață de dimineață, tactica e să pui hotărât piciorul în vagon, chiar dacă geometria arată clar că trupul tău nu mai are loc. Rândurile din față se vor urni, de milă, de silă. Iar domnul care se uită pe telefon, ținându-se de bara din mijlocul vagonului, se va deplasa un micrometru. Dar cât de mult contează un mic gest în metrou! De aceea și vin politicienii. Pentru un gest.
Sigur că există și dezavantaje pentru demnitarii aflați în călătoria lor bisectă cu metroul. În general, politicienii vin îmbrăcați la cravată și costum. Nu există aer condiționat, așa că oamenii transpiră, gențile se deformează și hainele capătă un aspect pe care scrie ”am fost în metrou”.
Insuportabilă mai ales vara, căldura e una dintre problemele reale ale unei rețele care, cu toate lipsurile sale, transportă eroic 4 milioane de români în fiecare săptămână. Anul fondării sale este 1974.
Cum ar arăta orașul cu metroul oprit
Bucureștiul s-ar bloca în două zile fără metrou și munca lucrătorilor săi. Străzile s-ar umple de mașini; aici vorbim ca să ne auzim, pentru că oricum străzile sunt pline. Următorul efect al fizicii newtoniene ar fi ca mașinile să se încalece, împlinind gândul profetic al lui Sorin Oprescu, acela de a circula pe o autostradă suspendată, numai că mașinile ar merge unele peste altele, la propriu.
Odată străzile blocate, ne-am trezi în scurt timp fără aprovizionare, cu acces sporadic la spitale și cu gunoiul la nivelul aceleiași autostrăzi promise de primarul persecutat de justiție și refugiat politic în Grecia. Kalimera!
În aceste condiții de trafic la suprafață, metroul e indispensabil. Puțini politicieni au făcut ceva în acest sens.
Omul și harta
Chiar dacă ne-a alergat cu zeci de procese, pe care politicianul PSD le-a pierdut, e corect să notez că primarul Daniel Băluță gândește mult mai bine ca alții, în acest domeniu.
Dovadă că fost nevoie de o acțiune a unui primar de sector pentru ca omul promovat de coaliția PSD-PNL în cursa pentru Capitală să aibă o ciocnire a civilizațiilor cu trenul subteran. Așa se explică, probabil, și felul în care Cătălin Cîrstoiu contemplă harta metroului în fotografiile realizate de meseriașii de la Inquam.
E acolo o atracție reciprocă, o relație platonică pe cale să se nască, căci desenul metroului bucureștean e ca tabloul Giocondei de la Luvru. Tu te uiți la hartă, ea se uită la tine și nu mai poți scăpa de gândul că datorezi oamenilor de peste 50 de ani mai multe culori, mai multe trasee.
